Cu toții alergăm care încotro. Cu toții fugim fără a mai știi dacă acel
undeva este destinația potrivită. Și continuăm, tot continuăm, până
trasăm un lung drum pe harta vieții. Pe drumul acesta, întâlnim diverși
oameni, avem parte de experiențe, dar nu știu cum se face că ne întâlnim
prea puțin cu noi. Din tot acest drum parcurs și timp risipit nu
învățăm prea multe și nu pentru că nu putem, cât mai ales pentru că nu
dorim. Avem alte așteptări, alte nevoi, mereu apare o nouă necunoscută
și ne ia valul către alte orizonturi. Uităm să trăim în pace cu noi, cu
oamenii din jur. Uităm să oferim sufletului acel popas spre tihnă.
Suntem precum niște blocuri de piatră ce se lasă în voia naturii,
lipsită de sentimente pure. Simțirea presupune vulnerabilitate și nu e
bine azi să fii așa. Ești marginalizat, privit, scanat, arătat cu
degetul. Trăirile tale nu sunt îmbrățișate de ceilalți. Natura ta îți
aparține, ceilalți se raportează la alte lucruri. Pacea nu presupune
egoism, presupune alăturare, comuniune, iubire, speranță. Tu ești cineva
pentru cei dragi. Pentru ceilalți? O pradă ce trebuie să o prindă în
capcana prejudecăților, a imaginilor lipsite de conținut. Știi, ieri
m-am întâlnit cu Irina. Nu m-a recunoscut, deși am petrecut un timp bun
împreună. Se pare că timpul își lasă costul în suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu