P.B.

De obicei istorisirile încep cu „A fost odată” şi-şi urmează firul în linişte, perturbate poate doar de ordonarea gândurilor ce se derulează rapid în minte, mai ales că vrem să fim înţeleşi cu tot şi cu toate cele adiacente fiinţei noastre. Când vine vorba de înţelegere, nimic nu suferă amânare. Dar, care sunt metodele ori mijloacele ce trebuie utilizate pentru a-i face pe ceilalţi să ne înţeleagă şi mai ales să ne accepte? Într-o lume atât de variată, plină de culturi ce ne îmbie să le descoperim nu doar prin istoria lungă, cât prin poveştile lor şi peisajele ce ne taie respiraţia, încercăm să supravieţuim în faţa timpului (actorul – observator care ne râde în nas la fiecare tic-tac al ceasului). Pierduţi în diversitatea acestei lumi, ne continuăm drumul cotidian pe harta invizibilă a vieţii. Zâmbim cunoaşterii. Grăbiţi, am lăsat amintirile îngropate într-un sertar al propriei minţi ori al unui dulap din casă, sub forma unor fotografii, scrisori de dragoste sau alte obiecte ce au făcut parte, cândva, din prezentul nostru. Am învăţat să mergem mai departe, să analizăm fiecare lucru, eveniment sau acţiune din mai multe unghiuri şi să luăm decizii indiferent de natura lor. Şi am pierdut atâtea... Am uitat că suntem 35% părţi ale trecutului, 50% părţi din prezent şi doar 15% din viitor. Nu mai sună atât de bine acum viitorul, nu-i aşa?