Țara te vrea prost!

Rostea un cântec celebru al celor de la Sarmalele Reci de prin anii '90. Nu că ar avea țara ceva personal cu tine, dar cârmacii ei, da. Dacă ești prost, e de bine, dacă te duce mintea departe, ești ciudat, nicidecum temerar sau vizionar (fac aștia ceva pe ideile tale, direct de la înălțime). Dacă ești deștept este deja grav.

Un oareșce început: 

- Cum? Ești inteligent? Păi, mai ia tată, de aici! Mai multe treburi pentru tine, mai puține pentru Gigel. Ție îți dau, pentru că am încredere în tine, tu poți duce multe. Ești bun la cărat, pe Gigel îl doare spatele, săracul de el. Știi, e mai sărac cu duhul, n-avem ce face! Oricum este un om bun, nu deranjează pe nimeni, stă cuminte pe scăunel, precum un școlar exemplar. 

Pe la mijlocul activității:

- Comentezi?! Nu-mi vine să cred, muști mâna care te hrănește!!! Sunt atâția care fac coadă afară. Care așteaptă să-ți ia locul (tu între timp te uiți pe fereastră și-ți pregătești replica aceea demnă de mult umor fin, subtil, eferverscent). Uite, ia și lucrarea asta și pe asta. Termenul? Cât mai urgent posibil (a se întelege prin acest termen că nu va fi pribegită țara în clipa următoare, nu va cădea vreo bombă atomică, nu începe vreun război, nu vine un tsunami sau vreun alt cataclism ori catastrofă, nu urgent posibil este egal cu așa vreau eu). Și după ploaia de cuvinte, vine și rândul tău. Vine soarele. 

- Știți, de dimineață când mă apropiam de această clădire, am văzut ditamai curcubeul. Și era așa de frumos, încât nu am mai avut puterea să mă uit pe unde calc. Efectiv m-a hipnotizat. Așa devreme n-am mai văzut vreodată vreun curcubeu. Și cum mă aflam sub magia sa, era să cad. Da, era să cad. Și nu oricum. În ditamai covorașul de semințe ronțăite de un mare om. Tare cuminte. Și care stătea așa la intrare tot pe scăunel. La fel cum face toată ziua aici. Și sub toată această vrajă, știți ce am realizat? Că viața este tare frumoasă așa, în tihnă, pe scăunel. În sfârșit, am ajuns să-l înțeleg pe Gigel. Așa că de azi, eu sunt Ionel, partenerul lui Gigel. Nu de alta, dar ieri, doctorul mi-a spus că dacă mai muncesc întruna voi ajunge să mă trateze de agitomintoză acută, respectiv agitatie continuă a neuronilor.  

Aproape de final:

- Aveam planuri mari pentru tine. Te vedeam departe. Dar tu m-ai lăsat să mă agit singur pe scăunel cu toate treburile pentru a-i ține companie lui Gigel. Zău, dacă pot înțelege. Un nerecunoscător, asta ai fost.  Deci, unde pleci?

-Până jos, să le dau drumul celor care fac coadă la scuipat semințe, nu la trap mental. Nu de alta, dar nu am intenția să-l las singur pe Gigel. Dacă vă vine vreo idee?!!! 
The end