Mi-e dor de zambetul acela tamp pe care-l port de fiecare data cand plec in calatorii. Zambet pe care-l admir la oamenii care-si cara rucsacurile diminetile prin metrou, in timp ce eu ma duc la munca. Mi-e dor de duca, recunosc. Mi-ar placea sa pun "on pause" serviciul in aceste clipe si sa spun multor chestii din viata mea doar atat: "f..k off".
Si propuneri de calatorii tot am, dar nu le pot onora din varii motive. Timpul liber a devenit din nou scump pentru mine, iar simt tensiunea exercitata de apasarea butonului "pe repede inainte...", iar, spun iar.... (nu stiu cine a inventat expresia: urgent!!!!!!!!)
Ma gandesc cu o oarecare temere la ziua de luni cand voi merge la doctor si la ce o sa-mi spuna in urma analizelor. Chiar daca sunt analize obisnuite, n-as prea vrea sa se repete experienta celor 4 luni cu bandaj la mana, de parca as fi fost capitanul unei echipe de fotbal.
Ma gandesc si la ziua de maine cand o sa ma duc la fratele meu la spital. De data aceasta nu voi mai fi copila lasata de parinti in masina in fata spitalului, protejata de durerea dinauntru. Greu sentiment sa stai fata in fata cu suferintele altora. Nu vreau ca istoria sa se repete, vreau ca totul sa fie ca inainte. Sa se scurga lin secundele. In armonie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu