Am decis sa scriu despre oameni adevarati, despre povesti care prind viata langa noi. In goana, ne uitam in alta parte. Zilnic, lasam obisnuitul sa se strecoare in inimile noastre. Imposibilul apare cand nu ne asteptam. Si totusi, bate la usa. Nu zambeste. Caci uneori se mai intampla ca in fata noastra sa privim un zid. Al neputintei. Al fricii. Al indiferentei.
Ce facem cand privim imposibilul? Cand necunoscutul ni se arata fara alte artificii? Este dureros sa vezi oameni dragi care se lupta cu viata. Esti constient ca nu poti sa repari o inima bolnava. Stii cu siguranta ca nimic nu va mai fi ca inainte. Ruptura. Ce ati face daca ati sti ca mai aveti de trait doar 24 de ore? Nimic mai mult.
In clipele de nesiguranta si de frica mi-as dori sa am o bagheta ca sa pot vindeca rani. Si sa fi fost doctor, nu specialist in comunicare retras din activitate inainte de vreme. Un doctor de inimi.
foarte frumos ceea ce ai scris, eu in ultimele ore vreau sa imi cer iertare daca am ranit pe cineva, si apoi tot ce am si cum pot sa ajut pe cei care au nevoie, plecam de pe acest pamant lasand ceva in urama....
RăspundețiȘtergereAdrian, ideal ar fi sa facem lucruri bune in fiecare zi. Ideal...Insa, in viteza cotidiana ne vedem de ale noastre. De cativa ani, incerc sa fac macar o fapta buna zilnic. Crede-ma merita! In ce priveste maniera de a ne cere iertare, iti spun ca unii iarta, dar nu uita. Chiar daca este omeneste sa ierti. O prietena m-a intrebat de ce nu ofer persoanelor rautacioase din jurul meu "palme",in loc de bunatate. Le ofer doar unora cuvinte directe. "Palmele"... le las sa le ofere destinul. Nu arunc cu "pietre". Si stii ce lasam in urma? Povesti despre noi.
RăspundețiȘtergere