"Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc..."(la locul copilariei, asa cum scria Ion Creanga) la cat am pierdut, la cate lucruri as fi putut face si nu am facut, la cate secunde am irosit asteptand, la clipele in care visam cu ochii deschisi, la momentele petrecute alaturi de cei dragi, la mirosul proaspat al painii coapte in casa, la primii mei pantofi cu toc de culoarea albastrului petrol, decorati cu o fundita, purtati deseori la scoala si care se asortau cu uniforma, la gustul ciocolatei cu alune si lapte adusa de tatal meu din delegatiile peste hotare, la Martinica, ursul primit de la parinti la cinci ani, la indienii care trebuiau sa-si apere teritoriul de yankei, la parfumul garofitelor din gradina bunicilor, la ratusca mea, pe nume Danger (care nu a avut un sfarsit fericit, dar al carei suflet se odihneste sub un piersic la tara), la primul roman ce se afla in propriul calculator, asteptand sa fie continuat (de vina este muza, uneori prea putin productiva) etc. realizez ca timpul este un spectator trecator, apreciat din ce in ce mai putin de noi.
Chiar daca unii s-au dedicat complet expresiei "Carpe diem", prea putini au inteles esenta sa reala. Este doar mentionata adesea la interviurile pentru un job, atunci cand esti pus in fata intrebarii: "care este expresia care va caracterizeaza cel mai bine?"
Deja un cliseu actual, aceasta expresie atat de des utilizata, indiferent de domeniu, demonstreaza lipsa creativitatii in majoritatea cazurilor a celor care fac apel la ea. As vrea sa-mi pierd timpul cu sufletul, pentru a simti trecerea sa lina, insa cati dintre noi ar face intr-adevar acest lucru?
Posibil sa incep de azi ori de maine, sa traiesc intr-o asemena maniera sau sa aleg sa fiu o persoana dintr-o multime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu