Demult n-am mai privit ploaia cu atenţie,
N-am mai simţit plăcerea de a fi un simplu martor
Al acestui spectacol al naturii,
Ferit de micile sale picături zgomotoase şi răcoroase
Care să nu-mi ude pielea, ci sufletul.
De ceva timp, n-am mai încercat să-i pictez cu ochii jocul vesel
Şi să-i ascult muzica din sunete joase, cu mici bătăi de tobe
Care îi dau acea notă ce împleteşte bucuria şi tristeţea laolaltă.
Au trecut ceva ani de când stăteam pe prispa bunicilor şi-i contemplam fermecată, măreţia şi puterea
De a fi mereu altfel, dar aceeaşi datorită scopului său.
O priveam cu nesaţ fără să mă întreb de ce.
Totul se reducea pentru moment doar la ea.
Magia ei îmi orbea judecata,
Iar liniştea din timpul său era urmată de o zarvă care rostea clar: “Am reînviat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu