Desi distantele pot uni oameni aflati in diverse colturi ale lumii, cu inimi ce bat in ritmuri fie de bossa nova ori hip-hop, cu chipuri zambitoare sau mai putin multumiti de ceea ce au experimentat, totul dispare in secunda in care pamantul le fuge de sub picioare pentru a prinde dulcele moment al intalnirii in 2. Lumea capata alt contur, iar norii par mai jucausi decat au fost altadat’.
In existenta noastra mica, prea putin transparenta in ochii celorlalti, momentele speciale sunt rare. La fel si persoanele deosebite pe care distantele geografice le aduc mai aproape, indiferent de conditiile meteo sau de mijloacele de calatorie. Totul este posibil.
Deunazi, ma gandeam sa inventez teleportarea pentru a-i aduce pe cei dragi mie aproape intr-o singura secunda, dar pentru ca nu sunt un mic geniu (nici macar in devenire), aceasta chestiune va trebui sa astepte ceva vreme.
Si pentru ca mi-am implinit un vis ce data inca din 2001, m-am gandit sa-l sarbatoresc alaturi de oameni care ma stiu din liceu (altfel spus au vechime in sufletul meu) si alaturi de o persoana unica 100% (“rara avis”, cum rosteau odinioara romanii), pe care n-am vazut-o decat in peisajul virtual si pe care am “citit-o” printre randurile scrierilor postate pe blogul personal, singura pentru care am avut curajul sa ma rup din fata monitorului, pentru a surprinde realitatea printr-o intalnire face-to-face.
Asa ca timp de 3 zile am plecat zambitoare catre minunatul Sibiu, orasul sufletului meu (inca din copilarie, pe care il exploram cu privirea din masina intrata in istoria familiei mele, datorita careia am vazut multe zone din acest plai mioritic, masina vanduta culmea tot in 2001) intr-o mini-vacanta dedicata exclusiv explorarii per pedes a orasului.
Am avut parte de momente mai mult decat speciale, care nu mi-au trecut nicicand prin minte. De lungi sedinte foto, in care mi-am expus criticile (ca deh, eu, una stiu ca stric fotografiile cu fata mea de soricel gata de actiune) in fata fotografilor bine “inarmati” cu aparate foto digitale, pregatiti sa faca inca o poza cu mine. Nu vreau sa ma gandesc la ce a fost in mintea oamenilor din Parcul sub arini, in momentele acelea (in mod deosebit cand am “imbratisat” cativa pomi din dorinta de a-mi aduce minte de vremurile copilariei ori cand am interpretat rolul unei “statuete”). Numai indicatii primeam. Concluzia: e greu sa fii fotomodel (cariera aceasta nu ma prinde).
Revenind la acea “rara avis” pot spune ca nu m-am inselat deloc. Nu poarta masca, nici manusi, nu-si tine pantalonii sa nu cada de pe el, cum procedeaza hip-hoperii din capitala, nici blink-blinkuri nu poarta la gat (doar blitzul aparatului foto l-am vazut sclipind adesea in directia mea), este un hip-hoper atipic, sensibil si romantic 120% (uite ca se poate!), surprinzator si prea adevarat ca sa fie adevarat - cam asta poti exclama dupa ce stai ore lungi la taclale cu el ori in preajma sa. In momentele acelea, recunosc ca am avut senzatia ca il stiu de multa vreme, pentru ca au fost prea multe lucruri care ne-au unit si doar distanta si timpul care ne-au despartit.
A fost o experienta inedita si unica in esenta sa, pe care o voi repeta cu siguranta. Viva la vida in Sibiu!
Si poza e din pasajul Scarilor. Of... acest oras...
RăspundețiȘtergereSi oameni. Eu o sa mor de inima.