Trecem atât de nepăsători prin viaţă. Uităm să privim cu atenţie lucrurile evidente. Căutăm importantul în orice altă parte, dar nu şi în faţa noastră.
Vrem deseori mai mult, deşi iniţial ne-am putea mulţumi şi cu mai puţin.
La fiecare pas pe care-l facem apare problema necunoaşterii, a ceea ce urmează să se întâmple. Şi cu toate acestea mergem mai departe, uitând de gândul nesiguranţei care ne-a trecut cu o clipă înainte prin ungherele minţii.
Suferim inconştient la fiecare pas făcut. Simţim cum pământul stă sub noi, dar numai în picioarele goale descoperim mişcarea şi mângâierea sa.
Când ziua ni se pare la fel precum noaptea, totul pare cuprins de o singurătate atât de tăcută. Dureroasă. Lumea se mişcă încet fără ca noi să putem face „zoom” în ea, aşa ca într-o fotografie aflată în calculatorul personal. Suntem nişte atomi care nu-şi găsesc locul. Eterni căutători de necunoscut.
Încercăm de atâtea ori să transformăm imposibilul în posibil şi de atâtea ori posibilul ia forma imposibilului. Complicăm lucrurile voit sau nu pentru a ne înţelege fiinţa. Şi în final uităm esenţialul: viaţa e dură, iar noi, materialul din care este alcătuită duritatea sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu