Freeze!

Un pacient pe un pat de spital. Oarecare. Un numar pe o lista. Lunga de asteptare. Un trup legat la un aparat. O inima ce nu mai bate singura. Realitate muta. Si un sunet ce nu mi-a dat pace in secunda in care am realizat ca sunt prinsa in propriul meu film, cu inima pe "low" si cu un trup ce nu mai asculta comenzile venite din creier. Doar ochii ma ajutau. Singura, intr-un autobuz plin cu oameni. Fara aer. Primul gand a fost acela de a nu cadea acolo, in mijlocul acelor straini, ci in propriul pat, vegheata de cei dragi. Asa ca am decis rapid sa cobor. Ma sufocam. Am cautat din priviri o banca in plin aer rece care m-a pocnit in moalele capului si cand am vazut-o am stiut ca ea va fi cea mai buna prietena pentru ceva vreme. Mi-am sunat parintii cu ultima rasuflare pentru a le spune unde ma gasesc. Nu mai eram capabila sa fac vreun pas in plus. Corpul imi era ca de gheata. Si am asteptat. Cea mai lunga asteptare din viata mea, cu o durata de 10 minute. Cauza acestei stari: un deochi. Al carui efect n-a putut fi contracarat de o colega de serviciu, experta in indepartarea sa. Ci doar prin propriile rugaciuni. Dupa o noapte alba.
Acum pot sa rad, insa, imi voi lua masuri de precautie. Nu de alta, dar anul acesta am tot fost prinsa de "deochi".