Lasata peste scena, cortina este singura bariera in calea spectacolului. Singurul element ce prevesteste ca dincolo de ea este o alta lume. Cu personaje care evolueaza pe firul povestii, intr-un spatiu clar delimitat.
Aseara, am vazut un alt gen de spectacol. Si primul din multe puncte de vedere care mi-a incantat simturile. Cu Dan Puric vinovat de metodele de a surprinde esenta trairilor in gesturi, intr-un mod ce nu mai lasa loc cuvintelor. Atat de simplu si atat de greu. Pe ritmul unor melodii (fragmente de arii, tangouri, muzica ruseasca, romaneasca, dance etc.), l-am vazut pe Don Quijote cucerind lumea, luptand pentru credintele sale, dansand, suferind, rupandu-se in fata intregii sali, intr-o poezie a gesturilor. Mereu contra morilor de vant ale epocii sale si totodata inaintea lor, netradandu-si sentimentele, Don Quijote alaturi de al sau fidel, Sancho Panza a dansat, a luptat cu sabia si a iubit pierdut, in pasiune, pe a sa Dulcineea pana in ultimul minut al spectacolului. Mi-a placut trecerea peste toate barierele culturale, modul in care muzica a unit sentimentele, pasii de dans, creand un tot unitar, original, pe un fir epic atat de vechi.
Va recomand sa mergeti sa vedeti un Don Quijote mult mai apropiat de credintele voastre, imbracat in hainele contemporaneitatii. Un Don Quijote care vibreaza pentru sufletele voastre. Un Don Quijote care a lansat o intrebare interesanta: "What time is love?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu