Continuarea unei povesti...

Pentru Tlaloc: As fi vrut sa las un comentariu, dar muza nu mi-a dat pace si a scos din palarie un scenariu.

Si cortina se ridica usor. Deasupra muntilor. Printre varfurile lor, soarele zambea. Sau poate ca era un zeu. Prins in mrejele vorbelor, transpuse in culori. Privea lumea cu nesat. Caci de acolo, de sus perspectiva era alta. Toti il doreau, putini il puteau atinge. Nu a respins pe niciunul, insa, niciunul nu s-a dovedit demn de lumina sa. Pana acum... cand in razele sale, trepida nerabdarea. In asteptarea sa, zari intr-o zi dansul unei stele. Ii rapuse lumina. Era prea puternica, prea fragila si totusi era un astru a carei viata incepea cand inima sa adormea. Vroia sa schimbe situatia. Sa vibreze alaturi de ea. Departarea il facu sa fie precum cei pe care-i privea zilnic in drumul lor cotidian. Mic. Lipsit de curaj. Temator. Cu griji. Incepu sa simta si oare cum era posibil asta? Sa simta era ceva nou. Mii de intrebari fara raspuns.

Se ducea la culcare cu gandul la ea, se trezea istovit. Incepea cautarea. Si din nou cand o zarea doar cu coada ochiului, adormea. Pe muzica ei.

Timpul se scurgea, situatia nu se schimba, doar oboseala crestea. Si temerile. Inima i se strangea. Il durea. Ar fi vrut sa o atinga. Pentru o secunda. Nimic mai mult.

Secunde, minute risipite, pe podea. Scena luminata odata se intuneca. Luna imbratisa firul povestii. Si steaua isi incepu dansul. Pe muzica cerului. Printre nori. Si dansa pana dimineata, dansa, dansa. Neintrerupta. Nicio secunda pierduta. Doar iubirea o mentinea in viata. Pana la rasarit. Pentru a gusta eternitatea.