Let the words play for U

Ite invizibile au fost unite de un maestru nevazut. Rasfirate pe drumul vietii pentru a aduce impreuna oameni, vise, asteptari. Uneori, ne inarmam cu dorinte marete cand pornim spre o noua calatorie si nu de multe ori le vedem implinite. Spre o asemenea calatorie am pornit in urma cu 3 ani. Cand am ales sa las scrisul sa vorbeasca de la sine. Despre bucurii, temeri, tristeti. Renuntasem la aceasta placere din lipsa timpului. Dar cand m-am reapucat, am realizat ca am reintregit o parte din mine, ratacita in cotidian. La care n-as mai renunta, asa cum as proceda in cazul unei perechi de pantofi.
Am redescoperit placerea de a scrie poezii, mai ales ca lor li se datoreaza inceputul meu oarecum literar. Nu am pornit in calatoria scrisului cu ideea ca voi avea si cititori constanti, mai ales ca doar cei dragi stiau de aceasta indeletnicire a mea. Am pornit de la ideea ca acolo va fi vizibila o mare parte din mine. Copilaroasa, critica, acida, generoasa, imprevizibila, ironica etc.
In cursul acestei calatorii, am intalnit oameni cu adevarat deosebiti care mi-au incantat privirea cu scrierile lor, 2 dintre acestia devenindu-mi prieteni de suflet. De unul mi-este dor, chiar daca i-am auzit vocea draga, in ultimele zile, la telefon. Cand am revazut cele notate pe blogul personal dupa intalnirea noastra, mi-am dat seama cate amintiri s-au scurs de atunci, cate vorbe ne-am spus de la prima intalnire, cate lucruri ne unesc si cate ne despart si cat de frumos s-a inchegat relatia dintre noi. Pe nesimtite.
Uneori cuvintele spun totul. Si gesturile care pornesc din inima.