To Alex Xavier:
Iti multumesc ca mi-ai reamintit cateva trairi uitate. Frumos cuprinse in versuri.
Sunt prea mica dupa ce am lasat privirea sa mi se delecteze cu poezii absolut superbe. Intotdeauna mi-a placut poezia si modul in care ea reuseste sa capteze emotii, trairi, sa creeze alte imagini, asteptari. Sa te duca acolo intr-un spatiu in care tu poti cladi ceva prin intermediul cuvintelor. Un spatiu in care cuprinzi, frangi, innozi parti separate. In siguranta. Singur si totusi alaturi de creatia ta.
Am simtit din nou azi acea senzatie pe care am avut-o cand am tinut in maini pe la 17 ani poeziile scrise de un tip pe care il cunoscusem la o petrecere. Le-am parcurs cu nesat. Era ceva nou. Nu mai intalnisem pe cineva care sa scrie poezii. Iar eu ma ascundeam sub umbra lor, in timiditatea mea. Am simtit cum ma urmarea cu privirea. Avea acea temere combinata cu un dram de curiozitate legata de ceea ce voi rosti la final. Ma stia ca fiind o persoana critica. Si totusi mi-a aratat o parte din sufletul sau. Caci da, poeziile le scrii cu inima. Mi-au placut toate si i-a placut si lui cand i-am marturisit ca scriu poezii. La urmatoarea petrecere, am trecut si eu pantofiorii sai. Cuvintele sale mi-au ramas mult timp in minte: "sa continui sa scrii". Si asta am facut. Am schimbat, insa, stilul. Nu ma mai regasesc in poeziile de atunci. E ca si cum persoana aceea a fost o holograma prinsa in timp. Si astazi ea nu mai exista.
Observ ca barbatii stiu cum sa surprinda bine trairile intense. Chiar daca unii se ascund sub diverse masti, atunci cand iubesc iau lumea prin surprindere. N-au nevoie de pisicisme. Doar de poezie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu