joi, 30 aprilie 2009
luni, 27 aprilie 2009
EL era
L-am zarit o singura data asteptand autobuzul. O bucla fina de fum iesea lenesa din gura sa, in timp ce degetele tineau usor o tigara. Privea aiurea. Cu niste ochi de un albastru ireal ce-ti dadea senzatia ca esti pierdut ca om definitiv intr-o mare involburata, in lipsa vorbelor. Nepasator, astepta.
Primului autobuz nu i-a acordat nici cea mai mica atentie, la al doilea a avut o mica ezitare. A zambit la trecerea celui de-al treilea precum un gladiator ce a castigat o lupta in arena. Timp de o ora a asteptat. La sunetul telefonului mobil a tresarit. O voce i-a rostit simplu: "Nu mai vin, asa ca nu ma mai astepta. Nu te mai iubesc."
A inchis ochii si odata cu el marea. EL era acum trecutul, altul reprezenta viitorul pentru EA.
Primului autobuz nu i-a acordat nici cea mai mica atentie, la al doilea a avut o mica ezitare. A zambit la trecerea celui de-al treilea precum un gladiator ce a castigat o lupta in arena. Timp de o ora a asteptat. La sunetul telefonului mobil a tresarit. O voce i-a rostit simplu: "Nu mai vin, asa ca nu ma mai astepta. Nu te mai iubesc."
A inchis ochii si odata cu el marea. EL era acum trecutul, altul reprezenta viitorul pentru EA.
O Ea
Intr-una din multele primaveri ale vietii sale, a decis sa modifice perspectiva. Sa spuna griului ce o inconjura la fiecare pas "la revedere" si sa umple spatiul ramas gol in culori care de care mai zambitoare. Sa se uite diminetile in oglinda si sa inceapa sa se gandeasca la visele proprii. Mai greu i-a fost sa spuna "pas" celor din jur. Ii era dificil deoarece nu credea in esenta si importanta cuvantului "NU". A simtit mereu ca este mult mai corect, nu doar bine sa-ti ajuti semenii. A dorit sa schimbe oamenii si cand a fost strivita de lume precum o pasare din zborul sau frumos, a realizat ca trebuie sa devina puternica precum o stanca. Ca o lupta ce pare simpla la prima vedere poate fi invinsa chiar si de cel mai sensibil om de pe planeta. Tactica, mijloacele de abordare si instrumentele necesare in lupta conteaza si te conduc catre reusita. Singurul lucru pe care nu l-a luat in calcul a fost propria ei transformare. A devenit mai dura nu doar cu sine, dar si cu cei din jur. S-a risipit de dragul unei transformari a carei temelie a avut conceptul de bine. A ratacit pe "strazile" gandurilor...asa...departe.
In primavara aceasta, am regasit-o pe aleile pustii ale parcului prin care pasesc uneori dupa o zi de munca. Era frumoasa si gratioasa. Cu atitudinea unui pescarus ce poarta in bataile aripilor sunete ascunse in muzicalitatea naturii. Am privit-o pe furis, cu temerea de a nu strica momentul. I-am ascultat povestea soptita. I-am urmarit dansul si am privit-o cum se risipeste, incet, la fiecare pas.
Asa departe.
In primavara aceasta, am regasit-o pe aleile pustii ale parcului prin care pasesc uneori dupa o zi de munca. Era frumoasa si gratioasa. Cu atitudinea unui pescarus ce poarta in bataile aripilor sunete ascunse in muzicalitatea naturii. Am privit-o pe furis, cu temerea de a nu strica momentul. I-am ascultat povestea soptita. I-am urmarit dansul si am privit-o cum se risipeste, incet, la fiecare pas.
Asa departe.
duminică, 26 aprilie 2009
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Inspira Arta
Ocupata cu multe aspecte cotidiene, am uitat sa va povestesc de 2 momente din timpul Pastelui, momente m-au facut sa realizez cat de frumosi sunt unii oameni. M-am bucurat nespus de mult sa-l revad pe minunatul Dan Puric la Realitatea TV, sa-l aud vorbind din nou despre al sau Om Frumos. Dupa descoperirea din martie de pe un raftul unei librarii din curtea unui lacas de cult din Sibiu, am cunoscut o alta fata a acestui mare om. Atunci aveam nevoie de o carte pe care sa o savurez si da, dupa ce am privit titlul, mi-am zis in sine: "Despre Omul Frumos? Cine se incumeta sa scrie?" Superba carte. La fel si volumul "Cine suntem". Am gasit multe raspunsuri la intrebari care mi-au trecut odinioara prin minte, am aflat multe si in special am observat ca am uitat sa promovam sufletul romanesc. Ca avem valori care zac in necunoastere si ca ne-am lasat purtati de magia comercialului, a lucrurilor care nu dainuiesc. Ca istoria noastra este una plina de povesti spuse cu inima, cu durere si ca acel termen dor...este o piatra de temelie a esentei romanismului. Ca n-are rost sa ne negam originea sau cultura. Si n-avem voie sa uitam de ele.
Mi-a placut intamplarea povestita legata de bucata de slana pusa in ziarul "Romania libera", alaturi de ceapa (pachetul unui muncitor roman, ajuns in mainile sotiei sale, in locul celui luat de acasa, in momentul in care a trebuit sa schimbe trenurile), slana mancata pe genunchi in tren in drumul spre Viena, de fata cu un austriac. Mi-a placut ideea, caci ascunde in ea un mare adevar despre noi, romanii. Am savurat slana cu ceapa, sorici, toba si alte bunatati acum o luna la munca si am baut da, vin facut in casa, alaturi de colegii mei de la serviciu (daca tot a taiat mai tarziu porcul de la tara o colega). Mancare 100% romaneasca. A lipsit doar painea aceea de la tara, coapta in cuptor, paine ce miroase a ploaie...Imediat, am simtit cu totii cum suntem uniti si fiecare a spus diverse snoave din coltisorul sau de tara. A fost frumos, simplu, lipsit de fumuri si mai ales de functii. Ne-am abandonat hainele, fie de subalterni ori de sefi departe de masa. Am fost romani, dornici sa spuna povesti cu inima.
Un alt om frumos care mi-a incalzit inima cu vorbele sale a fost Tudor Gheorghe, de data aceasta la TVR. Imi place modestia de care da dovada in permanenta, imi place modul sau de a cauta constant in sufletul romanesc valori ingropate in negura istoriei, imi place ca indrazneste sa aduca visele in plan real. Am stat la o distanta de cativa pasi la un spectacol sustinut de el si am ramas pur si simplu hipnotizata de modul in care interactioneaza cu lumea, nu doar de modul sau de interpretare.
Acesti mari oameni inspira Arta. Cu beneficii mai degraba sufletesti decat materiale.
Mi-a placut intamplarea povestita legata de bucata de slana pusa in ziarul "Romania libera", alaturi de ceapa (pachetul unui muncitor roman, ajuns in mainile sotiei sale, in locul celui luat de acasa, in momentul in care a trebuit sa schimbe trenurile), slana mancata pe genunchi in tren in drumul spre Viena, de fata cu un austriac. Mi-a placut ideea, caci ascunde in ea un mare adevar despre noi, romanii. Am savurat slana cu ceapa, sorici, toba si alte bunatati acum o luna la munca si am baut da, vin facut in casa, alaturi de colegii mei de la serviciu (daca tot a taiat mai tarziu porcul de la tara o colega). Mancare 100% romaneasca. A lipsit doar painea aceea de la tara, coapta in cuptor, paine ce miroase a ploaie...Imediat, am simtit cu totii cum suntem uniti si fiecare a spus diverse snoave din coltisorul sau de tara. A fost frumos, simplu, lipsit de fumuri si mai ales de functii. Ne-am abandonat hainele, fie de subalterni ori de sefi departe de masa. Am fost romani, dornici sa spuna povesti cu inima.
Un alt om frumos care mi-a incalzit inima cu vorbele sale a fost Tudor Gheorghe, de data aceasta la TVR. Imi place modestia de care da dovada in permanenta, imi place modul sau de a cauta constant in sufletul romanesc valori ingropate in negura istoriei, imi place ca indrazneste sa aduca visele in plan real. Am stat la o distanta de cativa pasi la un spectacol sustinut de el si am ramas pur si simplu hipnotizata de modul in care interactioneaza cu lumea, nu doar de modul sau de interpretare.
Acesti mari oameni inspira Arta. Cu beneficii mai degraba sufletesti decat materiale.
Nu ne luati clipele verzi!
Zilele acestea a fost intens mediatizata problema accesului in parcuri cu bicicletele, cu rolele si chiar statul pe iarba. Stau si ma intreb de cati neuroni ai nevoie pentru a gandi astfel? Am intrat in UE si brusc ni s-a scurtcircuitat creierul. Azi, cica s-a mai indulcit nota restrictiilor in parcuri. Ni s-a dat liber sa calcam in voie pe iarba, cu bicla si rolele mai asteptam. Uitam de existenta lor o vreme, lasam sa se astearna praful pe ele. Interesanta abordare, dragi edili!
Daca tot e criza economica, hai sa fim mai crizati un pic. Ai nevoie de relaxare, nu mai spune. Relaxeaza-te altfel! Daca am chef sa ma catar in vreun copac dintr-un anume parc, o sa ma amendati? Presupun ca noi, cetatenii, suntem doar niste simple numere, aducatoare de vot. Aia care pun stampila si apoi se retrag in casele lor. Privesc teancul de facturi si injura in tacere traiul. Aia pe care tremura carnea cand primesc vreun telefon de la banca, aia care au uitat sa zambeasca si da, sa indrazneasca.
Ma intreb daca o sa-i invatati, dragi edili si pe cainii maidanezi sa nu mai calce pe iarba si sa nu-si mai faca nevoile pe unde apuca, adica sa se comporte cuviincios in societate. Sau va este frica ca lor nu le puteti pune ham-ul, caci ei va raspund rapid: "Ham!Ham!". Puteti sta linistiti, in privinta noastra, nu o sa fumam iarba. Si nici nu vom mai calca pe ea, chiar daca am vrea. Dar nu mai avem resurse financiare si nici nervii nu ne mai duc mult. Priviti doar anumite buletine de stiri: acolo veti gasi raspunsuri legate de atitudinea noastra despre viata. Stiu ca nu va plac acele stiri si acele intamplari nefericite, dar ele exista si continua sa existe si sa schimbe brusc destine.
Sunt mult prea multe lucruri de spus si totusi, indraznesc sa gandesc logic si sa-mi mentin verticalitatea. Asa ca, nu ne luati dreptul la clipele verzi, la miscare, la relaxarea in natura. Nu de alta, dar pe fatada primariei capitalei sunt asezate 2 bannere ce promoveaza capitala verde. Sau acel gest e doar de imagine? Convingeti-ma ca lucrurile vor sta atfel in viitor. Ca neamul acesta cu plaiuri imbracate in verde are dreptul la o existenta frumoasa, care sa nu mai fie strivita constant in numele orgoliilor si intereselor de tot felul. Ca avem dreptul sa traim in liniste, frumos.
Daca tot e criza economica, hai sa fim mai crizati un pic. Ai nevoie de relaxare, nu mai spune. Relaxeaza-te altfel! Daca am chef sa ma catar in vreun copac dintr-un anume parc, o sa ma amendati? Presupun ca noi, cetatenii, suntem doar niste simple numere, aducatoare de vot. Aia care pun stampila si apoi se retrag in casele lor. Privesc teancul de facturi si injura in tacere traiul. Aia pe care tremura carnea cand primesc vreun telefon de la banca, aia care au uitat sa zambeasca si da, sa indrazneasca.
Ma intreb daca o sa-i invatati, dragi edili si pe cainii maidanezi sa nu mai calce pe iarba si sa nu-si mai faca nevoile pe unde apuca, adica sa se comporte cuviincios in societate. Sau va este frica ca lor nu le puteti pune ham-ul, caci ei va raspund rapid: "Ham!Ham!". Puteti sta linistiti, in privinta noastra, nu o sa fumam iarba. Si nici nu vom mai calca pe ea, chiar daca am vrea. Dar nu mai avem resurse financiare si nici nervii nu ne mai duc mult. Priviti doar anumite buletine de stiri: acolo veti gasi raspunsuri legate de atitudinea noastra despre viata. Stiu ca nu va plac acele stiri si acele intamplari nefericite, dar ele exista si continua sa existe si sa schimbe brusc destine.
Sunt mult prea multe lucruri de spus si totusi, indraznesc sa gandesc logic si sa-mi mentin verticalitatea. Asa ca, nu ne luati dreptul la clipele verzi, la miscare, la relaxarea in natura. Nu de alta, dar pe fatada primariei capitalei sunt asezate 2 bannere ce promoveaza capitala verde. Sau acel gest e doar de imagine? Convingeti-ma ca lucrurile vor sta atfel in viitor. Ca neamul acesta cu plaiuri imbracate in verde are dreptul la o existenta frumoasa, care sa nu mai fie strivita constant in numele orgoliilor si intereselor de tot felul. Ca avem dreptul sa traim in liniste, frumos.
Sar'na
Chiar asa de speciala sunt? Am fost in centrul atentiei fara a cauta acest lucru. Sunt mai degraba omul din spatele scenei, cel care te indruma si-ti arata unde ar trebui sa mai lucrezi decat cel care cauta sa-si umfle "muschii" precum un curcan in ograda. Persoana care te sprijina chiar si atunci cand tu vrei sa te arunci in gol, crezand ca nu mai ai pentru ce trai. Voi fi acolo pentru tine si iti voi arata cu zambetul pe buze ca ai mai mult de un motiv pentru a merge mai departe, trebuie doar sa vrei sa incepi sa simti altfel viata. Am simtit pe pielea mea multe si stiu cum este sa traiesti in gol, in singuratate, sa fii observator in timp ce restul oamenilor zambesc, se distreaza, simt. Am reusit sa fac multe dupa ce un bun prieten din copilarie cu care imparteam terenul de fotbal, nu doar zilele la scoala mi-a zis: "Iesi din carapace, ai multe de oferit." Si am apreciat gestul sau cand a trebuit sa joc fotbal alaturi de mai multi baieti din cartier: "Mai, este fata, nu-i trageti la gioale." Am primit enorm de multe lovituri la picioare, pana am renuntat de durere, nu de altceva. Dar le-am tras si eu cateva asa usurel, drept amintire. Inca, mai retin figura mamei mele cand m-a vazut cu picioarele pline de vanatai si rosii si a trebuit sa duc munca de lamurire cu ea ca sunt ok. Preferam sa ma pedepseasca sa nu ma uit la televizor decat sa-mi rapeasca placerea de a juca fotbal.
Azi, am vazut o minge misto de fotbal in timp ce eram la cumparaturi, mi-am privit mama gales si imediat mi-a oferit un raspuns super: "Nici sa nu te gandesti..." Daca ai stii tu, mami, de cate ori sufrageria noastra a fost transformata in teren de fotbal, te-ai lua cu mainile de cap si asta pana ti-am distrus minunatul ceas de perete... Lasa ca-ti cumpar eu unul in viitorul apropiat, unul frumos ca tine.
Drumul de la fascinatia pentru balonul rotund pana la omul care va gadila mintea cu randurile postate in mediul virtual a fost unul interesant, presarat cu peripetii savuroase. Astazi, acest om va multumeste tuturor, chiar si celor ai caror ochi nu-i vad zilnic, ca l-ati ajutat sa creasca mare si frumos, sa se bucure de viata, sa pretuiasca fiecare secunda, sa nu renunte la stilul sau caracteristic, uneori critic, alteori umoristic. Recunosc, ca azi am ramas muta secunde in sir (iar eu vorbesc la greu) cand am vazut ca am ajuns de pe locul 10 000 si ceva pe 1 000 si ceva in blogosfera intr-o singura saptamana. Adrenalina, pe bune, mi-ati oferit! Cu respect, ma inclin in fata ochilor vostri si va spun: "Mai poftiti, pe la noi." Va las in compania marelui Om, Toma Caragiu:
Azi, am vazut o minge misto de fotbal in timp ce eram la cumparaturi, mi-am privit mama gales si imediat mi-a oferit un raspuns super: "Nici sa nu te gandesti..." Daca ai stii tu, mami, de cate ori sufrageria noastra a fost transformata in teren de fotbal, te-ai lua cu mainile de cap si asta pana ti-am distrus minunatul ceas de perete... Lasa ca-ti cumpar eu unul in viitorul apropiat, unul frumos ca tine.
Drumul de la fascinatia pentru balonul rotund pana la omul care va gadila mintea cu randurile postate in mediul virtual a fost unul interesant, presarat cu peripetii savuroase. Astazi, acest om va multumeste tuturor, chiar si celor ai caror ochi nu-i vad zilnic, ca l-ati ajutat sa creasca mare si frumos, sa se bucure de viata, sa pretuiasca fiecare secunda, sa nu renunte la stilul sau caracteristic, uneori critic, alteori umoristic. Recunosc, ca azi am ramas muta secunde in sir (iar eu vorbesc la greu) cand am vazut ca am ajuns de pe locul 10 000 si ceva pe 1 000 si ceva in blogosfera intr-o singura saptamana. Adrenalina, pe bune, mi-ati oferit! Cu respect, ma inclin in fata ochilor vostri si va spun: "Mai poftiti, pe la noi." Va las in compania marelui Om, Toma Caragiu:
vineri, 24 aprilie 2009
miercuri, 22 aprilie 2009
Deprinderi
Un pas marunt. Unul inainte si mai multi inapoi. Respiram. Inhalam oxigen, doar putin. Asfalt fierbinte. Soare imbujorat in obraji. Alegerile bat la usa. Astept sa vad inca un spectacol cu mascaricii politicieni, plantand frumos pomi cu multi cameramani de la televiziuni in jurul lor. Culmea ar fi sa ia un blogger cu ei dotat cu una bucata camera de filmat care sa posteze ulterior momente demne de tot rasul pe youtube. Momente necenzurate. Sunt curioasa ce ar avea pe post de pachetel cu ei. Micul mic oferit electoratului cu mult mustar autohton ori frunze de papadie intr-o salata delicioasa demna de niste adevarati cercetasi supravietuitori in mandrele paduri defrisate, de care isi aduc aminte doar cand li se spune ca da bine sa te intereseze mediul inconjurator. "Esti ecologist, bre, esti tare!Uite cum urci in sondaje."
Astept cu nerabdare sa vad cum mi se asfalteaza din nou strada din fata blocului. Astept sa vad din nou acei muncitori care ragaie intruna cu burtile umflate de berica stand la umbra toata ziua. Astept sa inceapa show-ul! Sa ma amuz si eu de tristul spectacol oferit constant in perioadele campaniilor electorale. Ma intreb ce tematica vor aborda: "Criza economica dispare simplu cu un vant." "Noi suntem aici pentru voi. " "Neamule, incotro te duci? Pot sa fiu prietenul tau?" "Ai incredere in mine. Iti ofer o zi de maine de neuitat." "Sa-mi creasca nasul asa cum i s-a intamplat lui Pinocchio. Eu nu mint. Sunt CuMinte." etc.
Astept sa inceapa distractia. Sa le observ pe frunte transpiratia, emotiile, sa le analizez minciunile, sa aud ca se duc la vreun psiholog ca nu mai pot de atat stres si lupta pentru supravietuire in chiloti de marca si costume scumpe. Ca sunt si ei in mijlocul unei crize de existenta economica. Ca nu mai pot indura sa stea departe de tarile calde cu peisaje desprinse din filmele documentare. Ca ii dor ochii cand vad cum leul amarat din portofel devine tot mai mic si dispare fara prea multe intrebari. Ca nu mai pot indura durerea omului de rand, a amaratului prins in lanturile creditelor, a batranilor care-si asteapta in liniste pensia (in)vizibila. Ca nu mai pot privi in ochi copii pentru ca nu au cum sa le explice ca viitorul va fi insorit si ca privirile lor au efectul unor ace infipte in inima.
Astept ca vechile lor deprinderi o sa dispara intr-o zi. Ca minciunelele sunt bune doar la bucatarie, asezate frumos pe o farfurie. Ca natura trebuie pretuita pentru spectacolul oferit constant. Absolut minunat si greu de cuprins intr-o fraza. Ca pamantul nu se invarte pentru ei, ci si pentru noi, amaratii, care formam un neam. Ca azi este Ziua Pamantului, zi care trebuie sarbatorita. In meditatie. Fara voi, dragi politicieni-actori.
Astept cu nerabdare sa vad cum mi se asfalteaza din nou strada din fata blocului. Astept sa vad din nou acei muncitori care ragaie intruna cu burtile umflate de berica stand la umbra toata ziua. Astept sa inceapa show-ul! Sa ma amuz si eu de tristul spectacol oferit constant in perioadele campaniilor electorale. Ma intreb ce tematica vor aborda: "Criza economica dispare simplu cu un vant." "Noi suntem aici pentru voi. " "Neamule, incotro te duci? Pot sa fiu prietenul tau?" "Ai incredere in mine. Iti ofer o zi de maine de neuitat." "Sa-mi creasca nasul asa cum i s-a intamplat lui Pinocchio. Eu nu mint. Sunt CuMinte." etc.
Astept sa inceapa distractia. Sa le observ pe frunte transpiratia, emotiile, sa le analizez minciunile, sa aud ca se duc la vreun psiholog ca nu mai pot de atat stres si lupta pentru supravietuire in chiloti de marca si costume scumpe. Ca sunt si ei in mijlocul unei crize de existenta economica. Ca nu mai pot indura sa stea departe de tarile calde cu peisaje desprinse din filmele documentare. Ca ii dor ochii cand vad cum leul amarat din portofel devine tot mai mic si dispare fara prea multe intrebari. Ca nu mai pot indura durerea omului de rand, a amaratului prins in lanturile creditelor, a batranilor care-si asteapta in liniste pensia (in)vizibila. Ca nu mai pot privi in ochi copii pentru ca nu au cum sa le explice ca viitorul va fi insorit si ca privirile lor au efectul unor ace infipte in inima.
Astept ca vechile lor deprinderi o sa dispara intr-o zi. Ca minciunelele sunt bune doar la bucatarie, asezate frumos pe o farfurie. Ca natura trebuie pretuita pentru spectacolul oferit constant. Absolut minunat si greu de cuprins intr-o fraza. Ca pamantul nu se invarte pentru ei, ci si pentru noi, amaratii, care formam un neam. Ca azi este Ziua Pamantului, zi care trebuie sarbatorita. In meditatie. Fara voi, dragi politicieni-actori.
luni, 20 aprilie 2009
A fost odata...
un suflet care a vrut doar sa zboare linistit. Sa rataceasca simplu in aceasta lume si sa scrie povestea sa cu inima. Candva, mi-a aratat cum o singura felie de paine si o cana cu apa poate fi cea mai savuroasa masa luata vreodata, alaturi de istorioare rostite cu drag. A simtit durerea si si-a simtit de nenumarate ori strivita fiinta in neputinta de a nu putea aduce un strop de sanatate propriului sau copil, un inger de fata care a ramas un punct de reper drag al copilariei mele si care m-a impresionat prin fragilitatea si puterea de a zambi indiferent daca azi va fi aici si maine nu. A incercat si imposibilul, nu doar totul pentru familia sa. A luptat cu "muntele" neputintei, a disperarii, a indiferentei celor din jur. Si a pierdut o mare parte din inima sa odata cu pierderea ingerului sau. Si-a ingropat o jumatate de inima si a invatat sa traiasca cu jumatate pentru ceilalti dragi lui. Si a aflat din nou secretul zborului prin viata. Si chiar a reusit "sa zboare" prudent de cateva ori pentru a le demosntra celor dragi ca suferinta dupa ce te indoaie, te intareste, iar bucuria de a trai frumos este un dar ce merita pastrat.
Taraitul telefonului mi-a adus azi vestea ca povestea sa a luat sfarsit si ca ne va zambi de acum incolo cu drag de Sus. S-a dus "Tatarul". Un alt om frumos.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Taraitul telefonului mi-a adus azi vestea ca povestea sa a luat sfarsit si ca ne va zambi de acum incolo cu drag de Sus. S-a dus "Tatarul". Un alt om frumos.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
duminică, 19 aprilie 2009
Dumnezeu nu este un icon
Si nici nu este privit precum un role model. De ce? O intrebare al carei raspuns o sa-l aflam la finalul propriului nostru...film. Ce nu va fi nicicand filmat si pastrat pe vreun diapozitiv.
Mimare
Pe o alee in fata unei biserici plasate undeva in acest oras gri numit frumos Bucuresti (ce ascunde un radical placut auzului nostru: bucur), am asistat azi-noapte la slujba de inviere a Domnului, in mare parte cu aceleasi dorinte ca si ale celorlalti oameni din jur. Am cantat si am rostit din suflet: "Adevarat a Inviat!" si am simtit acea senzatie ce a facut ca toate glasurile si inimile sa fie unite pentru cateva minute intr-un mod absolut minunat. Fara prea multe intrebari ori ezitari.
Recunosc ca a fost un moment linistitor, zguduit, insa, din radacini de cateva fapte care m-au pus serios pe ganduri. Ne meritam soarta, pacatele noastre reprezinta o suma a indiferentei si a ignorantei in ceea ce priveste sintagma "a fi crestin". Daca in alte epoci, oamenii erau mai evlaviosi, respectand cuvantului Domnului, azi, am pierdut acea legatura permanenta cu El. O privim precum o simpla conexiune legata de un fir de ata, de care ne agatam numai cu ocazia sfintelor sarbatori inscrise in calendar. In rest, traim intr-o permanenta fuga de tot si de toate. Suntem oameni cu griji, desi nu admitem ca suntem, in esenta, oameni ingrijorati, pierduti pe drumuri straine, pierduti de El.
Ne ducem existenta in propriul exil creat, cu spatele la Dumnezeu. Ne mai amintim, in clipele de durere grava de numele Domnului, mai spunem o rugaciune, pupam o icoana, aprindem o lumanare sau punem un acatist si apoi plecam din nou pe drumul desertaciunii. Lipsiti de protectie, gonim mai departe, gandind ca n-avem nimic de pierdut. Dar oare avem ceva de salvat?
Am auzit aseara un lucru pe cat de aiurea, pe atat de prost plasat: "Auzi, dar azi a inviat Hristos?". Am crezut ca nu este adevarat ceea ce am auzit. Am negat existenta celor auzite, caci langa mine era o doamna la o varsta respectabila. Si totul pana la momentul:"Veniti de luati Lumina!" cand preotul a rostit uimit: "Calm. Cu rabdare, va rog. Nu ma grabesc. Nu plec nicaieri", am constatat cu amaraciune, ca am pornit catre nicaieri si acolo ne sunt si sufletele. Ca mimam doar simple stari de fapt si ritualuri vechi.Ca nu stim sa pretuim legatura cu acel Cineva mai presus de toate si prezent in Tot. Ca n-am invatat nimic pana acum, ci doar ne-am ratacit eul. Inutil. Ca mersul la biserica este o moda sau o haina pe care o luam uneori pe umeri sa ne tina de cald. Ca imitam pasii unui intreg ritual al crestinatatii, fara simtire. In lipsa luminii din suflet, privim goi spre acel: mai departe. Pana cand?
In intunericul fizic din jur, trebuie sa invatam sa fim capabili sa fim buni si mai ales sa gasim acel "buton" pe care sa apasam pentru a aprinde Lumina difuza din interior.
Intr-o buna zi, va trebui sa invatam sa nu mai fim mimi, ci Noi. Cu imperfectiuni fermecatoare.
Hristos a Inviat!
Recunosc ca a fost un moment linistitor, zguduit, insa, din radacini de cateva fapte care m-au pus serios pe ganduri. Ne meritam soarta, pacatele noastre reprezinta o suma a indiferentei si a ignorantei in ceea ce priveste sintagma "a fi crestin". Daca in alte epoci, oamenii erau mai evlaviosi, respectand cuvantului Domnului, azi, am pierdut acea legatura permanenta cu El. O privim precum o simpla conexiune legata de un fir de ata, de care ne agatam numai cu ocazia sfintelor sarbatori inscrise in calendar. In rest, traim intr-o permanenta fuga de tot si de toate. Suntem oameni cu griji, desi nu admitem ca suntem, in esenta, oameni ingrijorati, pierduti pe drumuri straine, pierduti de El.
Ne ducem existenta in propriul exil creat, cu spatele la Dumnezeu. Ne mai amintim, in clipele de durere grava de numele Domnului, mai spunem o rugaciune, pupam o icoana, aprindem o lumanare sau punem un acatist si apoi plecam din nou pe drumul desertaciunii. Lipsiti de protectie, gonim mai departe, gandind ca n-avem nimic de pierdut. Dar oare avem ceva de salvat?
Am auzit aseara un lucru pe cat de aiurea, pe atat de prost plasat: "Auzi, dar azi a inviat Hristos?". Am crezut ca nu este adevarat ceea ce am auzit. Am negat existenta celor auzite, caci langa mine era o doamna la o varsta respectabila. Si totul pana la momentul:"Veniti de luati Lumina!" cand preotul a rostit uimit: "Calm. Cu rabdare, va rog. Nu ma grabesc. Nu plec nicaieri", am constatat cu amaraciune, ca am pornit catre nicaieri si acolo ne sunt si sufletele. Ca mimam doar simple stari de fapt si ritualuri vechi.Ca nu stim sa pretuim legatura cu acel Cineva mai presus de toate si prezent in Tot. Ca n-am invatat nimic pana acum, ci doar ne-am ratacit eul. Inutil. Ca mersul la biserica este o moda sau o haina pe care o luam uneori pe umeri sa ne tina de cald. Ca imitam pasii unui intreg ritual al crestinatatii, fara simtire. In lipsa luminii din suflet, privim goi spre acel: mai departe. Pana cand?
In intunericul fizic din jur, trebuie sa invatam sa fim capabili sa fim buni si mai ales sa gasim acel "buton" pe care sa apasam pentru a aprinde Lumina difuza din interior.
Intr-o buna zi, va trebui sa invatam sa nu mai fim mimi, ci Noi. Cu imperfectiuni fermecatoare.
Hristos a Inviat!
miercuri, 15 aprilie 2009
Puncte
In timpul ultimei mele vizite la Sibiu, cand Lil'Bro' m-a intrebat daca cred in Dumnezeu, i-am raspuns: "Da. Nu merg des la biserica, insa il port pe Dumnezeu in suflet. E mai bine asa." Mi-a zambit timid, poate si pentru ca a inteles ceea ce am vrut sa surprind prin intermediul acelor cuvinte. Nu vreau sa ofer o lectie despre crestinism in plina Saptamana a Patimilor, vreau doar sa punctez ca de multe ori mergem si ne rugam si apoi cand pasim inafara lacaselor de cult incepem sa pacatuim chiar cu gandul, daca nu cu vorba (am fost martora la prea multe evenimente care mi-au demonstrat cele scrise). Uitam intr-o fractiune de secunda ceea ce am facut. Si chiar senzatia aceea de liniste "tacuta", absolut sublima ce ne-a inconjurat in timpul rugilor. Ori ruga nu-si atinge tinta daca tu nu esti capabil sa faci lucruri bune, ci pacatuiesti imediat. Intr-un mod uracios. Caci da, astazi sunt multi oameni uraciosi in ceea ce priveste sufletul lor.
Cineva mi-a zis mai demult ca este bine sa faci lucruri bune in postul Pastelui, este crestineste asa. De ce numai acum? Oare nu putem fi capabili sa fim buni tot timpul? Ce ne destrama gandurile si intentiile bune? Ce ne face sa ne risipim fiinta in lucruri marunte, insignifiante, dar atat de importante pentru un singur moment, major, dupa noi?
Cred intr-o lume mai buna. Nu sunt o idealista, insa, imi permit sa cred si sa sper ca franturi de bunatate exista chiar si in cel mai pacatos ori rau om de pe aceasta lume vanduta comercialului, strivita sub portile imaginilor de carton. Ca in vremurile acestea in care ne tot grabim cine stie unde, ar fi potrivit sa invatam sa adunam "cioburi" de crestinism prin intermediul faptelor care construiesc, nu destrama, a ideilor care unesc, nu risipesc energii anapoda, a bunatatii care aduna oameni laolalta indiferent de religie, de culoare a pielii etc. Ca totul nu este pulbere de cuvinte. Ca suntem ingeri care trebuie sa invete sa zboare cu o singura aripa, pe cealalta trebuie sa fim in stare sa o construim singuri (fiecare din ce material doreste), in micimea vietii noastre.
Ca totul nu este pierdut si nici nu suntem niste naufragiati intr-o mare...de lucruri pe care nu le putem intelege si nici nu le putem simti amploarea la maxim. Ca nu suntem singuri, chiar daca inima ne doare. Ca"vaporul" cu care am ales "sa navigam" catre felurite zari nu are decat un singur capitan: SUFLETUL. Fiinta noastra este doar o harta a trairilor.
Cineva mi-a zis mai demult ca este bine sa faci lucruri bune in postul Pastelui, este crestineste asa. De ce numai acum? Oare nu putem fi capabili sa fim buni tot timpul? Ce ne destrama gandurile si intentiile bune? Ce ne face sa ne risipim fiinta in lucruri marunte, insignifiante, dar atat de importante pentru un singur moment, major, dupa noi?
Cred intr-o lume mai buna. Nu sunt o idealista, insa, imi permit sa cred si sa sper ca franturi de bunatate exista chiar si in cel mai pacatos ori rau om de pe aceasta lume vanduta comercialului, strivita sub portile imaginilor de carton. Ca in vremurile acestea in care ne tot grabim cine stie unde, ar fi potrivit sa invatam sa adunam "cioburi" de crestinism prin intermediul faptelor care construiesc, nu destrama, a ideilor care unesc, nu risipesc energii anapoda, a bunatatii care aduna oameni laolalta indiferent de religie, de culoare a pielii etc. Ca totul nu este pulbere de cuvinte. Ca suntem ingeri care trebuie sa invete sa zboare cu o singura aripa, pe cealalta trebuie sa fim in stare sa o construim singuri (fiecare din ce material doreste), in micimea vietii noastre.
Ca totul nu este pierdut si nici nu suntem niste naufragiati intr-o mare...de lucruri pe care nu le putem intelege si nici nu le putem simti amploarea la maxim. Ca nu suntem singuri, chiar daca inima ne doare. Ca"vaporul" cu care am ales "sa navigam" catre felurite zari nu are decat un singur capitan: SUFLETUL. Fiinta noastra este doar o harta a trairilor.
marți, 14 aprilie 2009
Goliciune
Acesta este titlul uneia dintre schitele pierdute undeva prin casa realizata in timpul liceului, cand inca, mai invatam ceva despre arta in adevaratul sens al cuvantului.Da, ma numar printre norocosii care nu doar simt arta, ci si o cuprind in toata splendoarea ei. Mi-a placut dintotdeauna jocul de-a culorile. Sa surprind senzatii, emotii prin intermediul diferitelor nuante. Sa captez in aceeasi masura idei, pornind de la un simplu punct de culoare. E aproape magic sa vezi cum prinde contur magica Idee transformata intr-o poveste ce poate fi vazuta din diferite unghiuri, capabila sa dea nastere altor ganduri in ochii privitorilor. De ce mi-am adus aminte de ea tocmai acum? Inca imi amintesc efectul ce l-a avut in momentul in care mi-am pus colegii sa priveasca schita.Nici unul dintre ei n-a ghicit ce reprezinta.Toti au vazut altceva, desi era un lucru cat se poate de bine conturat.Era real, nu abstract si nici in stilul lui Picasso. Este una dintre putinele schite in care nu ma incadrez ca mod de a picta in cubism. Si cu toate acestea, fiecare privitor a vazut altceva. Daca o sa o gasesc din nou, o voi posta aici. De data aceasta o voi colora. Ii voi da inapoi viata luata.
De ce mi-am adus aminte de aceasta schita intitulata sugestiv "Goliciune" in aceasta seara? Pentru ca fara sa vrem uneori uitam ca trecutul este o parte reprezentativa din noi si ca nu putem merge prin viata...goi fara a cauta un sens. Fara a alege un drum sau un loc care sa ne simtim bine. In siguranta.
De ce mi-am adus aminte de aceasta schita intitulata sugestiv "Goliciune" in aceasta seara? Pentru ca fara sa vrem uneori uitam ca trecutul este o parte reprezentativa din noi si ca nu putem merge prin viata...goi fara a cauta un sens. Fara a alege un drum sau un loc care sa ne simtim bine. In siguranta.
luni, 13 aprilie 2009
In spatele vorbelor
...se afla gesturile acelea marunte care dau culoare vietii. Gesturi pe care multi le-am lasat undeva ascunse intr-un coltisor al propriei minti. In asteptare. V-am dat de gandit, nu-i asa? Va las sa ghiciti la ce gesturi ma refer. Pana atunci... smile a little bit.
duminică, 12 aprilie 2009
Cuvintele sunt uneori de prisos
Fratelui meu: La multi ani! Your "Gica" loves U too much.
Cu soarele zambindu-mi timid de la fereastra, cu vantul care mi-a gadilat pletele satene si cu un zambet larg pe fata, am inceput ziua aceasta magica. Si voi continua cu acelasi tonus pana la finalul sau.
Tuturor celor pe care-i iubesc acum (si celor sarbatoriti azi), celor pe care am inceput sa-i iubesc si celor pe care ii voi iubi in viitor: Iubiti (in) fiecare zi!
Have fun!
Cu soarele zambindu-mi timid de la fereastra, cu vantul care mi-a gadilat pletele satene si cu un zambet larg pe fata, am inceput ziua aceasta magica. Si voi continua cu acelasi tonus pana la finalul sau.
Tuturor celor pe care-i iubesc acum (si celor sarbatoriti azi), celor pe care am inceput sa-i iubesc si celor pe care ii voi iubi in viitor: Iubiti (in) fiecare zi!
Have fun!
vineri, 10 aprilie 2009
Vreau si eu morisca mea
Dupa o zi in care am tot tinut-o in felicitari, licori de tot soiul, pupici si imbratisari care de care mai dulci, m-am racorit bine in parc alaturi de Moni pasind prin jungla urbana colorata de amintiri.
Cu gandul la verdele ce-si arata din ce in ce mai mult prezenta si ne incanta privirile, mi-am dorit sa opresc timpul macar pentru o secunda... precum secventa minunata din Forrest Gump in care fulgul se misca intr-un dans numai de el stiut si ne face sa-i urmarim traseul...pana dispare din raza noastra vizuala (desi mental ii tot simtim prezenta).
Mi-am adus aminte de caldura oferita picioarelor mele goale de pamantul umed din gradina bunicilor mei dupa o ploaie de vara, de mirosul imbietor al garofitelor, de salutul lui Tigrusor (cu toate ca era pisica, nu motan; numele nu i l-am schimbat caci era reprezentativ pentru caracterul sau) si de alte lucruri care inca se mai invart in capsorul meu. Si de numeroasele vizite la Zoo cu familia mea, urmate de o plimbarica prin padure cu o bucata minunata de acadea ori turta dulce intr-o manuta si in alta o morisca cu "aripioare" rosii precum "titiul" nostru (a se citi masina). Momente de libertate totala si de suflet care-mi revin cu placere in memorie.
Recunosc ca azi simtim prea putin, ne asezam debusolati pe canapea, iar cand trupurile noastre isi cer libertatea, doar le privim lenes, lasandu-le sa devina mai grele, fara a incerca sa le usuram intr-un fel suferinta. Le privim precum niste carcase ce se vor degrada oricum, inselandu-ne de fapt pe noi ca fiinte.
Si pentru ca tot a fost atat de fain azi, am savurat precum un copil o bucata de vata de zahar ars, fara a-mi verifica glicemia in prealabil, iar in acele clipe papilele mele gustative au fost gadilate la maxim. Aer proaspat, iarba, vata de zahar ars, soare jucaus...copilarie unde esti?
Si pentru ca stiu ca in sinea mea tot copil voi ramane, dupa ce am vizionat ultima nazbatie muzicala a lui Tom Boxer nu pot afirma decat atat:Vreau si eu MORISCA mea!
Cu gandul la verdele ce-si arata din ce in ce mai mult prezenta si ne incanta privirile, mi-am dorit sa opresc timpul macar pentru o secunda... precum secventa minunata din Forrest Gump in care fulgul se misca intr-un dans numai de el stiut si ne face sa-i urmarim traseul...pana dispare din raza noastra vizuala (desi mental ii tot simtim prezenta).
Mi-am adus aminte de caldura oferita picioarelor mele goale de pamantul umed din gradina bunicilor mei dupa o ploaie de vara, de mirosul imbietor al garofitelor, de salutul lui Tigrusor (cu toate ca era pisica, nu motan; numele nu i l-am schimbat caci era reprezentativ pentru caracterul sau) si de alte lucruri care inca se mai invart in capsorul meu. Si de numeroasele vizite la Zoo cu familia mea, urmate de o plimbarica prin padure cu o bucata minunata de acadea ori turta dulce intr-o manuta si in alta o morisca cu "aripioare" rosii precum "titiul" nostru (a se citi masina). Momente de libertate totala si de suflet care-mi revin cu placere in memorie.
Recunosc ca azi simtim prea putin, ne asezam debusolati pe canapea, iar cand trupurile noastre isi cer libertatea, doar le privim lenes, lasandu-le sa devina mai grele, fara a incerca sa le usuram intr-un fel suferinta. Le privim precum niste carcase ce se vor degrada oricum, inselandu-ne de fapt pe noi ca fiinte.
Si pentru ca tot a fost atat de fain azi, am savurat precum un copil o bucata de vata de zahar ars, fara a-mi verifica glicemia in prealabil, iar in acele clipe papilele mele gustative au fost gadilate la maxim. Aer proaspat, iarba, vata de zahar ars, soare jucaus...copilarie unde esti?
Si pentru ca stiu ca in sinea mea tot copil voi ramane, dupa ce am vizionat ultima nazbatie muzicala a lui Tom Boxer nu pot afirma decat atat:Vreau si eu MORISCA mea!
miercuri, 8 aprilie 2009
Shot actual
Nu o sa dau cine stie ce reteta si nu o sa iau anumite ingrediente de pe vreun raft prafuit dintr-un hypermarket pentru a prepara o anume licoare. N-am sa fac nimic, nimic care sa provoace durere cuiva.
Saptamana trecuta, m-am intalnit cu principalul personaj care mi-a oferit acel "bobarnac" de a incepe sa scriu Amor porteno. Amor de papel.
Am ramas uimita de faptul ca am intuit dinaninte multe lucruri. Instinctual, am realizat ca intalnirea va decurge linistit. Si ca parerea pe care mi-am format-o in anii trecuti nu se va schimba deoarece este cea corecta. Este posibil sa aflu lucruri noi despre tine Al, dar dorinta de a trece dincolo de ochii mei, asa cum iti doresti nu se va materializa. Nu ma joc cu oamenii si nu voi spune cuiva vreodata: "profita de mine la maxim". Am experimentat prea multe lucruri, mi-am pus visele on hold de multe ori, dar nu, nu voi profita de nimeni. Prefer sa infrunt marea involburata sau linistita a vietii singura (in prima instanta) si apoi alaturi de cei care-mi fac sufletul sa tresara doar cand ii vad si alaturi de care am petrecut cele mai frumoase momente (pe cele urate le-am si uitat) din scurta mea existenta. Aceste persoane merita sa-mi stea alaturi deoarece au sufletul frumos si nu si l-au stricat (inca). Nu l-au lasat prada comercialului. Si nu-l trateaza precum un bun de consum. Dragostea? Nici atat.
La fel ca si ei, cred in frumusetea sentimentului numit iubire si a pachetului de senzatii, emotii etc. pe care-l aduce cu sine. Si da, cred in povestile de dragoste ce dainuiesc in fata timpului. Am vazut atatea cu ochii mei caprui si am vazut ca este posibil sa iubesti pana la batranete (si ca poti fi mult mai frumos atunci, ca senzatiile se schimba, dar legatura este mult mai stransa, mai incarcata, iar inima... se simte mai usoara cand constati ca ai trait o viata presarata cu iubire, fara jumatati de masura).
Parafrazandu-l pe regretatul actor Paul Newman care printr-un raspuns spontan a trasat o linie clara intre ceea ce inseamna dragoste si sex: "De ce sa ma infrunt dintr-o bucata de placinta, cand acasa am intreaga placinta?", pot spune ca si la 50 de ani, ma voi simti bine in pielea mea, alaturi de persoana iubita. Si nu o voi insela dintr-un singur motiv: "De ce sa aleg un nou morcov daca morcovul pe care-l am deja face salata mai gustoasa?".
Acida, calda, sensibila, rece, distanta, spontana, timida, cu simtul umorului, critica, indiferent de starea in care ma aflu sunt un pic din toate. Nu-mi reneg senzatiile, trairile ori fiinta. Sunt doar eu si port pantofi comozi.
Saptamana trecuta, m-am intalnit cu principalul personaj care mi-a oferit acel "bobarnac" de a incepe sa scriu Amor porteno. Amor de papel.
Am ramas uimita de faptul ca am intuit dinaninte multe lucruri. Instinctual, am realizat ca intalnirea va decurge linistit. Si ca parerea pe care mi-am format-o in anii trecuti nu se va schimba deoarece este cea corecta. Este posibil sa aflu lucruri noi despre tine Al, dar dorinta de a trece dincolo de ochii mei, asa cum iti doresti nu se va materializa. Nu ma joc cu oamenii si nu voi spune cuiva vreodata: "profita de mine la maxim". Am experimentat prea multe lucruri, mi-am pus visele on hold de multe ori, dar nu, nu voi profita de nimeni. Prefer sa infrunt marea involburata sau linistita a vietii singura (in prima instanta) si apoi alaturi de cei care-mi fac sufletul sa tresara doar cand ii vad si alaturi de care am petrecut cele mai frumoase momente (pe cele urate le-am si uitat) din scurta mea existenta. Aceste persoane merita sa-mi stea alaturi deoarece au sufletul frumos si nu si l-au stricat (inca). Nu l-au lasat prada comercialului. Si nu-l trateaza precum un bun de consum. Dragostea? Nici atat.
La fel ca si ei, cred in frumusetea sentimentului numit iubire si a pachetului de senzatii, emotii etc. pe care-l aduce cu sine. Si da, cred in povestile de dragoste ce dainuiesc in fata timpului. Am vazut atatea cu ochii mei caprui si am vazut ca este posibil sa iubesti pana la batranete (si ca poti fi mult mai frumos atunci, ca senzatiile se schimba, dar legatura este mult mai stransa, mai incarcata, iar inima... se simte mai usoara cand constati ca ai trait o viata presarata cu iubire, fara jumatati de masura).
Parafrazandu-l pe regretatul actor Paul Newman care printr-un raspuns spontan a trasat o linie clara intre ceea ce inseamna dragoste si sex: "De ce sa ma infrunt dintr-o bucata de placinta, cand acasa am intreaga placinta?", pot spune ca si la 50 de ani, ma voi simti bine in pielea mea, alaturi de persoana iubita. Si nu o voi insela dintr-un singur motiv: "De ce sa aleg un nou morcov daca morcovul pe care-l am deja face salata mai gustoasa?".
Acida, calda, sensibila, rece, distanta, spontana, timida, cu simtul umorului, critica, indiferent de starea in care ma aflu sunt un pic din toate. Nu-mi reneg senzatiile, trairile ori fiinta. Sunt doar eu si port pantofi comozi.
vineri, 3 aprilie 2009
Ipostaze
1.Ce cauti tu? Ce caut eu? Ce cautam de fapt, noi, prinsi in mrejele necunoscutului care se lasa de atatea ori descoperit si apoi acoperit de nisipul timpului care se tot scurge in clepsidra de pe raft? Adevarul este ca nu stim. Dar cautam. Si asta ne ocupa existenta. Cautarea unui sens ascuns privirii, sens care sa ne lumineze sufletul intr-un fel anume. Sa ne faca sa devenim mai buni si mai dornici sa ne deschidem in fata celor din jur.
2. Ai pierdut ceva, straine, pe drumul tau? Ai incercat sa vezi ce se ascunde dincolo de cuvinte? De simplele atingeri? Ai tresarit cand ai vazut iubirea stand goala in fata ta? Cuprinzandu-ti cu ardoare inima. Ai respirat greoi la plecarea sa?
3. Oh, tu suflet ranit, incotro fugi? De ce te ascunzi departe de lume? De tot... De ce ratacesti? Oare crezi ca lumea va fi mai buna in lipsa ta?
4. Traim fragmentar. Experimentam. Iubim timid si cand ajungem sa simtim acele senzatii care ne tresalta sufletul alergam ametiti catre alte zari.
5. O alta cautare incepe. Si pierdere...
2. Ai pierdut ceva, straine, pe drumul tau? Ai incercat sa vezi ce se ascunde dincolo de cuvinte? De simplele atingeri? Ai tresarit cand ai vazut iubirea stand goala in fata ta? Cuprinzandu-ti cu ardoare inima. Ai respirat greoi la plecarea sa?
3. Oh, tu suflet ranit, incotro fugi? De ce te ascunzi departe de lume? De tot... De ce ratacesti? Oare crezi ca lumea va fi mai buna in lipsa ta?
4. Traim fragmentar. Experimentam. Iubim timid si cand ajungem sa simtim acele senzatii care ne tresalta sufletul alergam ametiti catre alte zari.
5. O alta cautare incepe. Si pierdere...
joi, 2 aprilie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)