Mimare

Pe o alee in fata unei biserici plasate undeva in acest oras gri numit frumos Bucuresti (ce ascunde un radical placut auzului nostru: bucur), am asistat azi-noapte la slujba de inviere a Domnului, in mare parte cu aceleasi dorinte ca si ale celorlalti oameni din jur. Am cantat si am rostit din suflet: "Adevarat a Inviat!" si am simtit acea senzatie ce a facut ca toate glasurile si inimile sa fie unite pentru cateva minute intr-un mod absolut minunat. Fara prea multe intrebari ori ezitari.
Recunosc ca a fost un moment linistitor, zguduit, insa, din radacini de cateva fapte care m-au pus serios pe ganduri. Ne meritam soarta, pacatele noastre reprezinta o suma a indiferentei si a ignorantei in ceea ce priveste sintagma "a fi crestin". Daca in alte epoci, oamenii erau mai evlaviosi, respectand cuvantului Domnului, azi, am pierdut acea legatura permanenta cu El. O privim precum o simpla conexiune legata de un fir de ata, de care ne agatam numai cu ocazia sfintelor sarbatori inscrise in calendar. In rest, traim intr-o permanenta fuga de tot si de toate. Suntem oameni cu griji, desi nu admitem ca suntem, in esenta, oameni ingrijorati, pierduti pe drumuri straine, pierduti de El.
Ne ducem existenta in propriul exil creat, cu spatele la Dumnezeu. Ne mai amintim, in clipele de durere grava de numele Domnului, mai spunem o rugaciune, pupam o icoana, aprindem o lumanare sau punem un acatist si apoi plecam din nou pe drumul desertaciunii. Lipsiti de protectie, gonim mai departe, gandind ca n-avem nimic de pierdut. Dar oare avem ceva de salvat?
Am auzit aseara un lucru pe cat de aiurea, pe atat de prost plasat: "Auzi, dar azi a inviat Hristos?". Am crezut ca nu este adevarat ceea ce am auzit. Am negat existenta celor auzite, caci langa mine era o doamna la o varsta respectabila. Si totul pana la momentul:"Veniti de luati Lumina!" cand preotul a rostit uimit: "Calm. Cu rabdare, va rog. Nu ma grabesc. Nu plec nicaieri", am constatat cu amaraciune, ca am pornit catre nicaieri si acolo ne sunt si sufletele. Ca mimam doar simple stari de fapt si ritualuri vechi.Ca nu stim sa pretuim legatura cu acel Cineva mai presus de toate si prezent in Tot. Ca n-am invatat nimic pana acum, ci doar ne-am ratacit eul. Inutil. Ca mersul la biserica este o moda sau o haina pe care o luam uneori pe umeri sa ne tina de cald. Ca imitam pasii unui intreg ritual al crestinatatii, fara simtire. In lipsa luminii din suflet, privim goi spre acel: mai departe. Pana cand?
In intunericul fizic din jur, trebuie sa invatam sa fim capabili sa fim buni si mai ales sa gasim acel "buton" pe care sa apasam pentru a aprinde Lumina difuza din interior.
Intr-o buna zi, va trebui sa invatam sa nu mai fim mimi, ci Noi. Cu imperfectiuni fermecatoare.

Hristos a Inviat!