Puncte

In timpul ultimei mele vizite la Sibiu, cand Lil'Bro' m-a intrebat daca cred in Dumnezeu, i-am raspuns: "Da. Nu merg des la biserica, insa il port pe Dumnezeu in suflet. E mai bine asa." Mi-a zambit timid, poate si pentru ca a inteles ceea ce am vrut sa surprind prin intermediul acelor cuvinte. Nu vreau sa ofer o lectie despre crestinism in plina Saptamana a Patimilor, vreau doar sa punctez ca de multe ori mergem si ne rugam si apoi cand pasim inafara lacaselor de cult incepem sa pacatuim chiar cu gandul, daca nu cu vorba (am fost martora la prea multe evenimente care mi-au demonstrat cele scrise). Uitam intr-o fractiune de secunda ceea ce am facut. Si chiar senzatia aceea de liniste "tacuta", absolut sublima ce ne-a inconjurat in timpul rugilor. Ori ruga nu-si atinge tinta daca tu nu esti capabil sa faci lucruri bune, ci pacatuiesti imediat. Intr-un mod uracios. Caci da, astazi sunt multi oameni uraciosi in ceea ce priveste sufletul lor.
Cineva mi-a zis mai demult ca este bine sa faci lucruri bune in postul Pastelui, este crestineste asa. De ce numai acum? Oare nu putem fi capabili sa fim buni tot timpul? Ce ne destrama gandurile si intentiile bune? Ce ne face sa ne risipim fiinta in lucruri marunte, insignifiante, dar atat de importante pentru un singur moment, major, dupa noi?
Cred intr-o lume mai buna. Nu sunt o idealista, insa, imi permit sa cred si sa sper ca franturi de bunatate exista chiar si in cel mai pacatos ori rau om de pe aceasta lume vanduta comercialului, strivita sub portile imaginilor de carton. Ca in vremurile acestea in care ne tot grabim cine stie unde, ar fi potrivit sa invatam sa adunam "cioburi" de crestinism prin intermediul faptelor care construiesc, nu destrama, a ideilor care unesc, nu risipesc energii anapoda, a bunatatii care aduna oameni laolalta indiferent de religie, de culoare a pielii etc. Ca totul nu este pulbere de cuvinte. Ca suntem ingeri care trebuie sa invete sa zboare cu o singura aripa, pe cealalta trebuie sa fim in stare sa o construim singuri (fiecare din ce material doreste), in micimea vietii noastre.
Ca totul nu este pierdut si nici nu suntem niste naufragiati intr-o mare...de lucruri pe care nu le putem intelege si nici nu le putem simti amploarea la maxim. Ca nu suntem singuri, chiar daca inima ne doare. Ca"vaporul" cu care am ales "sa navigam" catre felurite zari nu are decat un singur capitan: SUFLETUL. Fiinta noastra este doar o harta a trairilor.