M-am lasat convinsa sa particip la experimentul intitulat "Ora pamantului".Undeva, in acest oras, am ales sa stau timp de o ora in tacere. Pe intuneric. Cu fereastra larg deschisa, m-am cufundat in propriile ganduri, intrerupte de zgomotul si lumina strazii si de replicile vecinilor ce urmareau meciul:
"-Ma, nu alerga precum un tampit singur pe teren!Alearga dupa minge!Ma, idiot mai esti!etc."
Recunosc, ca am servit cina si am spalat farfuriile la lumina neonului, asa ca am irosit 15 minute din ora pamantului cu toate aceste treburi, drept urmare, am ales sa prelungesc experimentul. Si intunericul.
Ce am aflat, stand asa? Ca am uitat atatea lucruri, ce mi-au revenit in minte...in tacere.
M-am trezit purtata in momentul in care am "ascultat" pamantul din iarba aflata in fata casei bunicilor din partea mamei, cu soarele care-mi mangaia timid obrajii, privind norii pufosi alaturi de amicii mei si dandu-le diverse nume (ce mai imi placea modul acesta de a petrece timpul la tara!).
Mi-am amintit de cantecul greierilor din atatea nopti si al broastelor ce-si sustineau concertele in serie pe marginea baltii ce se afla in spatele casei bunicilor.
M-am oprit si la clipa in care dintr-un copac destul de inalt, aflat in parcul copilariei mele, am admirat privelistea alaturi de Alina si Madalina (precum niste "muschetari") si am incercat sa mentinem momentul cat mai mult. Un copac pe care l-am cucerit singure, cu rani la maini si la picioare, timp de 2 saptamani, fara sa ne ajutam de instrumentele pe care le foloseau grupul de alpinisti care experimentau adesea pe trunchiul sau urcatul "pe munte". A fost momentul in care ne-am simtit efectiv in varful lumii. Iar cuvintele unuia din grupul de tineri alpinisti care ne-au prins asupra faptului, stand vesele in copac, inca imi rasuna in minte:"Mai, eu renunt, deja a fost cucerit." (de trei fete cucuiete incaltate in renumitii "tractorasi" aparuti dupa Revolutie - un fel de tenisi, pentru necunoscatori).
Mi-am lasat din nou "privirea mintii" sa surprinda zborul splendid al unei albine ce savura deliciul florilor aflate in gradina bunicilor cu atata atentie, de parca ar fi vrut ca savoarea sa tina o vesnicie...si am simtit sub talpile adidasilor "fosnetul" frunzelor din Parcul sub Arini.
Momente desprinse din povestea spusa de natura de atatia ani si carora le-a pierdut numarul. Si pe care am ignorat-o in graba noastra cotidiana. Pacat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu