Acum cateva saptamani in urma, o buna prietena pe care n-am vazut-o de ani buni (noroc ca exista telefonul mobil) mi-a readus aminte de cuvintele pe care mi le repeta obsesiv in timpul facultatii: "Fata, pe tine te duce capul. Locul tau nu este aici." "Inca mai esti in Bucuresti?". "Da, inca." Stiu ca oriunde m-ar purta pasii, in viitorul apropiat imi va fi bine. Sunt o visatoare, care nu va renunta sa picteze zambete in fiecare zi pe fetele celor din jur. Si o persoana care nu va renunta sa gandeasca vertical si sa spuna lucrurilor pe nume.
In weekend, am realizat ca oamenii rasfatati, nu de soarta, ci doar de parinti nu stiu sa aprecieze ce au si nici nu au vreun motiv ca sa lupte pentru ceva anume. Primesc totul de-a gata. Obisnuiti cu astfel de lucruri devin chiar hilari atunci cand le faci marturisirea simpla ca nu te mai regasesti in locul in care te-ai nascut, iar ei iti raspund ca trec prin asemenea experiente ca si tine si le displac aceleasi lucruri, concluzionand in doi timpi si trei miscari ale gurii ca sunt oameni rai oriunde. Expresia "oamenii sfintesc locul" este cat se poate de adevarata si am vazut ca in Romania sunt locuri in care timpul pare sa aibe alte coordonate si oamenii, culmea romani ca si noi cei din mirificul Bucuresti, sunt absolut incantatori. Oare de ce noi, cei de aici nu putem fi asa? In excursiile facute prin tara, am auzit de prea multe ori vehiculate ideile referitoare la recunoasterea unui bucurestean in functie de galagia facuta pe strada si dupa mersul in "turma". Verificate, constati ca exista un mic adevar ascuns acolo. Si vrei sa schimbi ceva in acest sens, dar n-ai sustinere si in final...renunti. Recunosc am renuntat, mai ales ca sufletul meu este altundeva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu