duminică, 31 mai 2009
vineri, 29 mai 2009
Birdie
1. Bufonul sta pe marginea scenei si priveste in gol. Stie ca nu mai are mult timp pana cand va aparea publicul. Iar azi nu mai are starea de a juca si nici de a se juca cu cineva ori pentru cineva. A pierdut iubirea. A urmarit-o cu privirea pana cand nu i-a mai simtit parfumul. A simtit cum lumea se prabuseste la picioarele sale, ca nu mai are valoare.
2. Un urs sta linistit in cusca. Isi asteapta bucatile de zahar, dar si dresorul. Inca un ultim numar, dupa care va fi eliberat in padure. A vazut in ochii dresorului sau o oarecare nostalgie seara trecuta. Instinctual, a realizat ca peste cateva zile nu va mai sta in cusca ce i-a fost camin atatia ani. Echilibru rasturnat. Oare va reusi sa se adapteze mediului in care s-a nascut si pe care l-a parasit pentru a se juca alaturi de oameni si pentru oameni?
3. O fotografie lasata pe noptiera. Doua fete. Zambete diferite. Un soare a carui caldura nu o poti simti pe obraji. Lumina difuza. O perdea umflata de vant. Trupuri ce se regasesc. Parfum de luna.
4. Un glob de sticla da impresia ca prinde viata in mainile lui Birdie. Il priveste atenta, caci e un dar special. Lumea dinauntrul lui se misca de fiecare data cand il ia in brate. Micul tren isi continua lin traseul printre fulgii fini de nea ce-l insotesc. Destinatia? Visare.
5. "- Spune-mi o gluma, te rog", ii sopti o voce la ureche. Privirea sa era tot ce-i trebuia. Lumea se oprea. Timpul... nu mai avea nicio importanta. Era cu el.
"-Stii ce este hilar? Acum un an n-as fi crezut ca voi fi aici cu tine sau ca intre noi se va lega o relatie speciala. Este cea mai frumoasa gluma pe care vreau sa o savurez mereu. Alaturi de tine."
6. Prin zgomotul strazii pasim. Cu propriile povesti. Fiecare cu muzica sa.
2. Un urs sta linistit in cusca. Isi asteapta bucatile de zahar, dar si dresorul. Inca un ultim numar, dupa care va fi eliberat in padure. A vazut in ochii dresorului sau o oarecare nostalgie seara trecuta. Instinctual, a realizat ca peste cateva zile nu va mai sta in cusca ce i-a fost camin atatia ani. Echilibru rasturnat. Oare va reusi sa se adapteze mediului in care s-a nascut si pe care l-a parasit pentru a se juca alaturi de oameni si pentru oameni?
3. O fotografie lasata pe noptiera. Doua fete. Zambete diferite. Un soare a carui caldura nu o poti simti pe obraji. Lumina difuza. O perdea umflata de vant. Trupuri ce se regasesc. Parfum de luna.
4. Un glob de sticla da impresia ca prinde viata in mainile lui Birdie. Il priveste atenta, caci e un dar special. Lumea dinauntrul lui se misca de fiecare data cand il ia in brate. Micul tren isi continua lin traseul printre fulgii fini de nea ce-l insotesc. Destinatia? Visare.
5. "- Spune-mi o gluma, te rog", ii sopti o voce la ureche. Privirea sa era tot ce-i trebuia. Lumea se oprea. Timpul... nu mai avea nicio importanta. Era cu el.
"-Stii ce este hilar? Acum un an n-as fi crezut ca voi fi aici cu tine sau ca intre noi se va lega o relatie speciala. Este cea mai frumoasa gluma pe care vreau sa o savurez mereu. Alaturi de tine."
6. Prin zgomotul strazii pasim. Cu propriile povesti. Fiecare cu muzica sa.
miercuri, 27 mai 2009
Hmmmmmmm
Motto: "Sa crezi ca la capatul unui drum nu te afli in fata unui final, ci a unui nou inceput."
Nu stiu cum se face, dar in ultima vreme experimentez starea de melancolie. Am observat-o si la draga mea prietena, Moni si nu numai. O fi din cauza aerului ori a locului in care ma aflu si pe care-l percep sub forma unui imens corset ce-mi sufoaca trairile. Un loc ce nu-mi mai satisface curiozitatea, un loc in care mai raman doar pentru ca am aici familia si prieteni dragi. Restul este doar o umplutura ce-mi imbraca zilele.
Mi s-a spus adesea ca sunt o persoana optimista ce aduce noroc celor din jur. O persoana cu care ar vrea multi sa semene. Invidiata pentru ca vrea si poate sa schimbe cate putin lumea din jur. Invidiata pentru ca atrage priviri admirative, desi nu arata precum "Frumusica", dar si pentru ca este capabila sa se inteleaga si cu cei mai greu de suportat oameni. Cineva m-a intrebat care este ingredientul cu care reusesc sa atrag oamenii. Posibil sa fie modul in care vorbesc ori zambesc. Posibil sa fie adevarat ceea ce un domn in varsta mi-a spus candva: "Aveti o fata de om bun. Si o voce de inger."
Nici eu nu stiu cu aproximatie in ce consta farmecul meu personal si nici de ce ne dorim uneori sa fim in "pantofiorii" altora. Oricand ii voi prefera pe ai mei deoarece sunt buni pentru drumuri lungi si rezistenti in fata obstacolelor.
Nu stiu cum se face, dar in ultima vreme experimentez starea de melancolie. Am observat-o si la draga mea prietena, Moni si nu numai. O fi din cauza aerului ori a locului in care ma aflu si pe care-l percep sub forma unui imens corset ce-mi sufoaca trairile. Un loc ce nu-mi mai satisface curiozitatea, un loc in care mai raman doar pentru ca am aici familia si prieteni dragi. Restul este doar o umplutura ce-mi imbraca zilele.
Mi s-a spus adesea ca sunt o persoana optimista ce aduce noroc celor din jur. O persoana cu care ar vrea multi sa semene. Invidiata pentru ca vrea si poate sa schimbe cate putin lumea din jur. Invidiata pentru ca atrage priviri admirative, desi nu arata precum "Frumusica", dar si pentru ca este capabila sa se inteleaga si cu cei mai greu de suportat oameni. Cineva m-a intrebat care este ingredientul cu care reusesc sa atrag oamenii. Posibil sa fie modul in care vorbesc ori zambesc. Posibil sa fie adevarat ceea ce un domn in varsta mi-a spus candva: "Aveti o fata de om bun. Si o voce de inger."
Nici eu nu stiu cu aproximatie in ce consta farmecul meu personal si nici de ce ne dorim uneori sa fim in "pantofiorii" altora. Oricand ii voi prefera pe ai mei deoarece sunt buni pentru drumuri lungi si rezistenti in fata obstacolelor.
Oare...
lacrimile sunt raspunsul la o dezamagire? De ce sa ne inecam in ele? N-are rost. Regrete? Cand alegem cu inima trebuie sa fim constienti de riscul pe care-l presupune o asemenea iubire. Trebuie sa stim pe ce taram pasim. Ce bine ar fi daca ne-am ineca intr-o mare de zambete!
luni, 25 mai 2009
Se intampla ca lumea sa te ia prin surprindere
Se intampla ca lumea sa te ia prin surprindere si sa-ti rada uneori in nas, mai ales ca la fel ca si propriul destin nici pe ea nu o poti controla. Este omniprezenta si-ti ofera trairi care de care mai intense. Vibrante. Te face sa te gandesti constant de ce tu si nu altcineva are parte de atentia sa.
Intr-o zi a intrat in biroul sau odata cu caldura de afara. Cu parul valvoi si cu un zambet angelic i-a captat privirea. L-a facut sa se simta mic, iar lumea de pe biroul sau si din hartii sa dispara pentru o clipa.
-Scuzati-ma il caut pe domnul Tiberiu Ventea.
Isi auzise numele rostit din gura acelei tinere pe care nu o mai vazuse niciodata, dar n-a schitat niciun gest de a deschide gura. Era vrajit. Se simtea oarecum stanjenit ca o asemenea faptura ii spusese atat de clar numele.
- Tiberiu Ventea. Cat de minunat suna rostit din gura sa! Dar cine este ea?
Petru se apropie de tanara si arata inspre Tiberiu.
O vedea cum se apropia si tot nu putea sa-si dezlege limba. "De ce tocmai acum mi se intampla asta? Ce moment penibil!!!!" (urlau gandurile in el)
-Domnule Ventea, buna ziua! Numele meu este Simona Tomulescu.
-Bbbuunaa ziua! Scuzati-ma, eram concentrat. Cu ce va pot fi de folos?
-Scuzati-mi intruziunea. Fac parte din grupul de studenti care vor incepe practica saptamana viitoare aici. Am vrut sa va cunosc si sa intru pentru cateva momente in atmosfera prezenta intre acesti pereti. Stiti va admir si consider ca ar trebui sa existe mai multi jurnalisti capabili sa abordeze evenimentele in maniera dumneavoastra. Aveti un mod absolut genial de a capta atentia cititorilor, pe care l-as recomanda oricand altor colegi din mass media.
-Va multumesc, insa, daca ne-am copia cu totii stilul, n-am fi decat niste amarati de papagali. Si totusi, cu toate ca ma repet, de ce va aflati aici?
-As vrea sa surprind putin din modul in care ia viata un articol ce va poarta amprenta.
-Scuzati-ma, domnisoara Tomulescu, daca vreti sa faceti parte din acest domeniu, sper ca sunteti constienta de faptul ca exista si deadline-uri, iar eu am unul peste cateva minute, asa ca...momentul de a intra in paine nu este tocmai cel potrivit si nici nu va pot oferi atentia necesara.
-Inteleg. Va las cateva scrieri d'ale mele ca sa va faceti o idee si poate vom discuta pe larg saptamana viitoare cand incep practica, ce ziceti?
Tupeul ei, il lasa masca.
Scoase cateva foi din geanta verde din piele si le lasa pe biroul sau. Le privi cu grija si apoi spuse:
-Posibil sa ma uit pe ele. Posibil sa nu.
Se salutara amabil si in timp ce se indeparta ii simti parfumul ...miros de vant si ploaie.
Intr-o zi a intrat in biroul sau odata cu caldura de afara. Cu parul valvoi si cu un zambet angelic i-a captat privirea. L-a facut sa se simta mic, iar lumea de pe biroul sau si din hartii sa dispara pentru o clipa.
-Scuzati-ma il caut pe domnul Tiberiu Ventea.
Isi auzise numele rostit din gura acelei tinere pe care nu o mai vazuse niciodata, dar n-a schitat niciun gest de a deschide gura. Era vrajit. Se simtea oarecum stanjenit ca o asemenea faptura ii spusese atat de clar numele.
- Tiberiu Ventea. Cat de minunat suna rostit din gura sa! Dar cine este ea?
Petru se apropie de tanara si arata inspre Tiberiu.
O vedea cum se apropia si tot nu putea sa-si dezlege limba. "De ce tocmai acum mi se intampla asta? Ce moment penibil!!!!" (urlau gandurile in el)
-Domnule Ventea, buna ziua! Numele meu este Simona Tomulescu.
-Bbbuunaa ziua! Scuzati-ma, eram concentrat. Cu ce va pot fi de folos?
-Scuzati-mi intruziunea. Fac parte din grupul de studenti care vor incepe practica saptamana viitoare aici. Am vrut sa va cunosc si sa intru pentru cateva momente in atmosfera prezenta intre acesti pereti. Stiti va admir si consider ca ar trebui sa existe mai multi jurnalisti capabili sa abordeze evenimentele in maniera dumneavoastra. Aveti un mod absolut genial de a capta atentia cititorilor, pe care l-as recomanda oricand altor colegi din mass media.
-Va multumesc, insa, daca ne-am copia cu totii stilul, n-am fi decat niste amarati de papagali. Si totusi, cu toate ca ma repet, de ce va aflati aici?
-As vrea sa surprind putin din modul in care ia viata un articol ce va poarta amprenta.
-Scuzati-ma, domnisoara Tomulescu, daca vreti sa faceti parte din acest domeniu, sper ca sunteti constienta de faptul ca exista si deadline-uri, iar eu am unul peste cateva minute, asa ca...momentul de a intra in paine nu este tocmai cel potrivit si nici nu va pot oferi atentia necesara.
-Inteleg. Va las cateva scrieri d'ale mele ca sa va faceti o idee si poate vom discuta pe larg saptamana viitoare cand incep practica, ce ziceti?
Tupeul ei, il lasa masca.
Scoase cateva foi din geanta verde din piele si le lasa pe biroul sau. Le privi cu grija si apoi spuse:
-Posibil sa ma uit pe ele. Posibil sa nu.
Se salutara amabil si in timp ce se indeparta ii simti parfumul ...miros de vant si ploaie.
Barbatii stiu de ce...
umorul este cel mai bun condiment din viata si ca uneori mintile sclipitoare le apartin lor nu noua, femeilor.
au nevoie, iar in unele cazuri, sexul nu este cel mai corect raspuns (se mai intampla sa-i mai doara capul si pe ei din cand in cand si credeti-ma n-au nevoie de pastila saracului).
se pot baza pe ei insisi.
a inova este un mod minunat de a arde timpul.
intr-o incapere in care majoritatea este formata din femei ei vor fi in centrul atentiei.
sunt inaintea femeilor chiar si in materie de design interior. Marturia sta mai jos:
au nevoie, iar in unele cazuri, sexul nu este cel mai corect raspuns (se mai intampla sa-i mai doara capul si pe ei din cand in cand si credeti-ma n-au nevoie de pastila saracului).
se pot baza pe ei insisi.
a inova este un mod minunat de a arde timpul.
intr-o incapere in care majoritatea este formata din femei ei vor fi in centrul atentiei.
sunt inaintea femeilor chiar si in materie de design interior. Marturia sta mai jos:
vineri, 22 mai 2009
Cuvinte de ros
Motto: "Eu cred că România pierde oameni şi rămâne tot mai mult cu haite. Mai mici, mai mari, dar haite, care atacă doar pentru că celui mai prost dintre ei i se năzare ceva." (Mihaela Radulescu)
Tocmai am citit cel mai bun editorial scris in ultimii ani intr-un cotidian de larga circulatie.Ii apartine Mihaelei Radulescu. Unii i-au spus diva de-a lungul anilor, altii...au gasit alte metode de exprimare si de facut presa. Am citit confesiunea publica a unei femei care a lasat usa deschisa a sufletului sau tuturor (cunoscuti sau nu). Ne-a oferit tuturor o lectie de verticalitate, legata de ceea ce presupune a fi OM. Cuvinte care au venit de la sine...
In acest moment, reprezentanti din mass media noastra neprofesionista pe alocuri, despica firul in zeci de mii de fragmente. Inca, Mihaela Radulescu provoaca, schimba, vinde, promoveaza si aduce audiente. Inseamna ceva. Si seamana altceva: "seminte" de valoare pentru cei care vor sa perceapa ce se afla dincolo de randurile scrise.
Si va continua cu siguranta sa promoveze lucrurile si proiectele de valoare. La fel ca si Dan Puric, Mihaela Radulescu a constatat ca oamenii frumosi sunt rari si nu-si mai au locul aici. Locul lor a fost aievea. Sau poate doar in povestile spuse la gura sobei candva.
Decizia de a pleca, nu doar de a parasi bransa in care a promovat, a schimbat, a trasat coordonate de eficienta si a ridicat audienta la cote inalte, nu a fost pripita. A fost intoarsa pe toate partile. Intr-un final a ales cu inima, careia nu-i poti porunci sa iubeasca daca nu simte in bataile sale ritmul:
"Mă doare că ţara mea nu mai are drumuri care să ducă spre lumină, mă doare că orice om de bună-credinţă devine o ţintă în care se aruncă cu cele mai otrăvite săgeţi, mă doare că atâţia oameni buni şi frumoşi nu mai sunt reprezentaţi decât de ziare care-i mint şi-i prostesc, de televiziuni care se manelizează şi de nişte apariţii tulburător de nesemnificative şi de periculoase pentru viitorul României. Mă doare lipsa promptă de reacţie a ziariştilor profesionişti, mă doare cititorul tâmpit care alege mizeria, nu informaţia, mă rod înjurăturile unei gloate impotente de oameni nerealizaţi, mă enervează că în ţara asta nu poţi face nici politică, nici artă, nici sport, nici muzică, nici performanţă de orice fel fără să fii înjurat de un netrebnic sau de o haită de netrebnici."
Tocmai am citit cel mai bun editorial scris in ultimii ani intr-un cotidian de larga circulatie.Ii apartine Mihaelei Radulescu. Unii i-au spus diva de-a lungul anilor, altii...au gasit alte metode de exprimare si de facut presa. Am citit confesiunea publica a unei femei care a lasat usa deschisa a sufletului sau tuturor (cunoscuti sau nu). Ne-a oferit tuturor o lectie de verticalitate, legata de ceea ce presupune a fi OM. Cuvinte care au venit de la sine...
In acest moment, reprezentanti din mass media noastra neprofesionista pe alocuri, despica firul in zeci de mii de fragmente. Inca, Mihaela Radulescu provoaca, schimba, vinde, promoveaza si aduce audiente. Inseamna ceva. Si seamana altceva: "seminte" de valoare pentru cei care vor sa perceapa ce se afla dincolo de randurile scrise.
Si va continua cu siguranta sa promoveze lucrurile si proiectele de valoare. La fel ca si Dan Puric, Mihaela Radulescu a constatat ca oamenii frumosi sunt rari si nu-si mai au locul aici. Locul lor a fost aievea. Sau poate doar in povestile spuse la gura sobei candva.
Decizia de a pleca, nu doar de a parasi bransa in care a promovat, a schimbat, a trasat coordonate de eficienta si a ridicat audienta la cote inalte, nu a fost pripita. A fost intoarsa pe toate partile. Intr-un final a ales cu inima, careia nu-i poti porunci sa iubeasca daca nu simte in bataile sale ritmul:
"Mă doare că ţara mea nu mai are drumuri care să ducă spre lumină, mă doare că orice om de bună-credinţă devine o ţintă în care se aruncă cu cele mai otrăvite săgeţi, mă doare că atâţia oameni buni şi frumoşi nu mai sunt reprezentaţi decât de ziare care-i mint şi-i prostesc, de televiziuni care se manelizează şi de nişte apariţii tulburător de nesemnificative şi de periculoase pentru viitorul României. Mă doare lipsa promptă de reacţie a ziariştilor profesionişti, mă doare cititorul tâmpit care alege mizeria, nu informaţia, mă rod înjurăturile unei gloate impotente de oameni nerealizaţi, mă enervează că în ţara asta nu poţi face nici politică, nici artă, nici sport, nici muzică, nici performanţă de orice fel fără să fii înjurat de un netrebnic sau de o haită de netrebnici."
Cati am simtit ceea ce frazele de mai sus rostesc, indiferent de postura in care ne-am aflat? Intr-adevar, in Romania s-a stins "lumina". In acest moment, doar un procent relativ mic de oameni aflati in prim plan incearca sa schimbe perspectiva si un procent mult mai mare care se zbate zilnic sa aprinda "lumina'" si sa calatoreasca pe drumul ce duce spre implinirea viselor. Prea putini au ramas sa duca razboiul schimbarii ce presupune recladirea unei lumi si a unei culturi ce nu este promovata la justa sa valoare, din contra lasata uitarii si plasata sub emblema ridicolului, a permanentelor ironii.
...aici nu poti face arta...printre altele, bine punctate de Mihaela Radulescu. Un amic pierdut in placerea de a scrie m-a facut sa percep un adevar dur al realitatii de azi. Desi creeaza, sufletul sau nu cuprinde in intregime sensurile termenului "arta". Am ramas surprinsa de reactia sa, dupa ce i-am marturisit ca daca as fi avut bani as fi creat un loc special pentru tinerii care vor sa se exprime liber prin intermediul artei, un loc unde sa-si expuna lucrarile, mai ales ca am observat in scurta mea experienta modul in care tinerii artisti sunt primiti si priviti de reprezentantii autoritatilor (daca nu ai o recomandare poti spune din start: "la revedere").
"Arta! Pfiuuuu! Nu merita." Mda, arta nu pleaca in esenta, de la ideea de a fi comerciala, dar daca privim cu atentie in jur, am observa ca arta este prezenta in multe domenii de activitate. Oare tot ceea ce facem trebuie sa se rezume in ultima instanta la...bani sau la expresia: "cat iese?"
A face un lucru cu sufletul este mult mai important decat partea financiara. Recunosc simt arta si da, aceasta va ramane un element definitoriu al fiintei mele pentru tot restul vietii. Gratie mamei mele, am mostenit abilitatea de a crea, de a inspira si de a nu renunta la ceea ce inima imi spune in bataile sale. Gratie oamenilor deosebiti din jurul meu, am descoperit lumea si am invatat sa "zbor". Si mai ales sa observ ca frumusetea se ascunde in gesturile marunte, in zambete, in sarutari furate, in clipe de dor.
joi, 21 mai 2009
In the end
Dupa o privire a "gradinii" cu flori din micul nostru apartament, tatal meu mi-a zis: "Tu esti foarte iubita. Acesta este norocul tau."
Deci
In liceu, "deci" era regele peste toate materiile. Obsedant, chiar, mai ales ca profesorii incepusera sa cam faca misto de noi, fiind si in clasa de filologie. "Voi numai concluzii aveti, dar pana acolo uitati ca mai aveti ceva drum de strabatut". Intr-adevar, spuneau lucruri corecte. Insa, noua ne placea sa mai scurtam calea. Ce atatea date!Scurt si la obiect, era pe gustul nostru.
Ziua de azi a fost un mix de trairi, de momente savuroase, de clipe mai putin placute, bogata in peripetii. Am primit asa cum ma asteptam un cadou minunat din partea colegelor de birou (instinctul nu m-a inselat) si o "gradina" de flori (pe care n-am putut sa o iau pe toata acasa cu autobuzul). Am oferit cea mai delicioasa inghetata si cele mai bune sucuri ("ne-am lins pe botic"-asta mi-a zis o colega), desi n-am fost singura sarbatorita din departament. Am primit numeroase urari care de care mai frumoase, totusi sa stii, Moni ca-l accept pe Fat-Frumos si daca vine la mine cu o martoaga in loc de cal.
Si pentru ca am inceput cu sfarsitul, respectiv cu minunatele concluzii, voi trece in revista minutele scurse pana acum.
4:30. Ora la care am facut ochisori. 7:00 am ascultat la maxim hip-hop vechi alaturi de fratele meu in masina sa. Ma bufnea uneori rasul, mai ales ca lumea se uita la semafor ca la urs la noi. Bum-bum! din masina se auzea. 7:20 Am vorbit cu parintii mei si cu mamaia mea draga la telefon. 7:40 Bujori minunati.7:45 Alti bujori si una bucata de pet pe nume melc printre ei.8:00 - un iepuras de ciocolata in loc de flori (il voi savura cu placere in seara aceasta).
8:10 am dat cu mopul pentru prima oara la locul de munca - un mic accident cu un rezultat pe masura, inundatie in birou, flori pe jos...8:20 - s-a stricat frigiderul; am cautat altul ca sa pun inghetata si sucurile.8:30 problema rezolvata, alte flori, urari si bomboane primite. 8:40 cadoul minunat al colegelor mele - o bluza super misto cu care am stat toata ziua imbracata. Am un nou stilist, pe care-l platesc doar cu zambete. 9.00 - 11.00 Alte urari, munca si multe poze.11:30 - o mica petrecere. In drumul facut pentru a aduce bunatatile, am fost amuzata de o persoana draga mie: "Dar, ce se dau alimente?
-Nu, este ziua mea.
-Ups, atunci la multi ani".
12:00 - la finalul programului : munca, urari, munca....
16:30 - m-am imbarcat intr-un autobuz fffffff plin. Dus cu sudoare si mirosuri...Flori tinute strans. 17:12 - o intalnire frumoasa cu o fosta colega de munca pe drumul spre casa care s-a mutat intamplator langa blocul meu, sarbatorita si ea ca mine, tot azi. 17:15 - am ajuns acasa ciuciulete de la o minunata ploaie de vara(ce buna eram daca participam la concursul "bluzite ude").
Ziua inca nu s-a terminat, ma intreb ce ma mai asteapta...
Cu toate acestea, va multumesc tuturor care mi-ati facut ziua mai palpitanta si mai savuroasa, care mi-ati fost alaturi, fie doar prin intermediul vocii la telefon.
Pupici!
Ziua de azi a fost un mix de trairi, de momente savuroase, de clipe mai putin placute, bogata in peripetii. Am primit asa cum ma asteptam un cadou minunat din partea colegelor de birou (instinctul nu m-a inselat) si o "gradina" de flori (pe care n-am putut sa o iau pe toata acasa cu autobuzul). Am oferit cea mai delicioasa inghetata si cele mai bune sucuri ("ne-am lins pe botic"-asta mi-a zis o colega), desi n-am fost singura sarbatorita din departament. Am primit numeroase urari care de care mai frumoase, totusi sa stii, Moni ca-l accept pe Fat-Frumos si daca vine la mine cu o martoaga in loc de cal.
Si pentru ca am inceput cu sfarsitul, respectiv cu minunatele concluzii, voi trece in revista minutele scurse pana acum.
4:30. Ora la care am facut ochisori. 7:00 am ascultat la maxim hip-hop vechi alaturi de fratele meu in masina sa. Ma bufnea uneori rasul, mai ales ca lumea se uita la semafor ca la urs la noi. Bum-bum! din masina se auzea. 7:20 Am vorbit cu parintii mei si cu mamaia mea draga la telefon. 7:40 Bujori minunati.7:45 Alti bujori si una bucata de pet pe nume melc printre ei.8:00 - un iepuras de ciocolata in loc de flori (il voi savura cu placere in seara aceasta).
8:10 am dat cu mopul pentru prima oara la locul de munca - un mic accident cu un rezultat pe masura, inundatie in birou, flori pe jos...8:20 - s-a stricat frigiderul; am cautat altul ca sa pun inghetata si sucurile.8:30 problema rezolvata, alte flori, urari si bomboane primite. 8:40 cadoul minunat al colegelor mele - o bluza super misto cu care am stat toata ziua imbracata. Am un nou stilist, pe care-l platesc doar cu zambete. 9.00 - 11.00 Alte urari, munca si multe poze.11:30 - o mica petrecere. In drumul facut pentru a aduce bunatatile, am fost amuzata de o persoana draga mie: "Dar, ce se dau alimente?
-Nu, este ziua mea.
-Ups, atunci la multi ani".
12:00 - la finalul programului : munca, urari, munca....
16:30 - m-am imbarcat intr-un autobuz fffffff plin. Dus cu sudoare si mirosuri...Flori tinute strans. 17:12 - o intalnire frumoasa cu o fosta colega de munca pe drumul spre casa care s-a mutat intamplator langa blocul meu, sarbatorita si ea ca mine, tot azi. 17:15 - am ajuns acasa ciuciulete de la o minunata ploaie de vara(ce buna eram daca participam la concursul "bluzite ude").
Ziua inca nu s-a terminat, ma intreb ce ma mai asteapta...
Cu toate acestea, va multumesc tuturor care mi-ati facut ziua mai palpitanta si mai savuroasa, care mi-ati fost alaturi, fie doar prin intermediul vocii la telefon.
Pupici!
miercuri, 20 mai 2009
Sf. Constantin si Elena - staruri pentru o zi
Dupa ce am atins timid plicul care fasaia in mana mea dreapta, ma gandeam daca sa-l deschid sau nu. Sa-l las din nou pe masa, dupa ce a aparut senzatia de curiozitate, nu se punea problema.
Am observat azi in ochii colegelor de birou cateva blink-blink-uri, semn ca puneau ceva la cale. Oricat de mult s-au straduit sa fie naturale, m-am amuzat in gand de comportamentul lor. "Si ramane cum am stabilit", am surprins la un moment dat. Da, fetelor, ramane cum ati stabilit. Astept curioasa precum un copil surpriza voastra. Si zambesc faptului ca nu stiti ce va asteapta si pe voi. Doar veti fi alaturi de mine si va veti delecta cu ceva pe placul papilelor voastre gustative.
Celor care vor straluci maine pentru 24 de ore le urez: La multi ani cat mai zgomotosi, haiosi, plini cu fericire si asezonati frumos cu iubire si zambete!
Am observat azi in ochii colegelor de birou cateva blink-blink-uri, semn ca puneau ceva la cale. Oricat de mult s-au straduit sa fie naturale, m-am amuzat in gand de comportamentul lor. "Si ramane cum am stabilit", am surprins la un moment dat. Da, fetelor, ramane cum ati stabilit. Astept curioasa precum un copil surpriza voastra. Si zambesc faptului ca nu stiti ce va asteapta si pe voi. Doar veti fi alaturi de mine si va veti delecta cu ceva pe placul papilelor voastre gustative.
Celor care vor straluci maine pentru 24 de ore le urez: La multi ani cat mai zgomotosi, haiosi, plini cu fericire si asezonati frumos cu iubire si zambete!
luni, 18 mai 2009
V.I.N. (Very Important News)
Prima ora a diminetii. Sub impactul caldurii ce a invadat orasul in ultimele zile, am rasfoit cateva ziare in aflarea de noi informatii. Ceea ce ieri reprezenta o stire proaspata, azi este veche. Se retrage Mihaela Radulescu din televiziune. Motivele? Unele rostite in direct, altele ce nu vor vedea lumina tiparului (este mai bine asa). De ce oare a ales acum sa paraseasca luminile rampei? Carcotasii din media au inceput deja sa rastalmaceasca situatia de fapt, fara a accepta in esenta cum sta treaba cu jurnalismul. Ca om obisnuit sunt dezamagita de ceva vreme de fenomenul mass media, de ceea ce a ajuns si de hainele pe care le imbraca sub forma unor stiri aberante. Multi pitziponci si pitzipoance ajung sa faca jurnalism. Fara a avea o baza culturala. Fara a sti cu ce se mananca. Mai, baieti si fete, jurnalismul de calitate nu se prezinta in chiloti si nici cu prune in gura. Silicoanele nu te salveaza in direct, decat daca Doamne fereste nu-ti functioneaza parasuta si atunci trebuie sa gasesti o solutie alternativa care sa te ajute in drumul catre sol. Jurnalismul presupune sa-ti mearga mintea brici si sa cunosti foarte bine limba romana (daca stii mai multe limbi straine, esti tare). Sfatul meu: nu trageti de fiare, ci doar de carti. Nu mai fugiti dupa efemer, nu mai inventati povesti ca sa umpleti pagina de ziar, nu mai fugiti dupa informatii fara a le verifica corectitudinea inainte de a le transmite publicului, nu mai scrieti prostii. Nu mai interpretati rolul profesionistului fara a fi.
A avut dreptate si CTP (desi a facut si el ceva gafe in cariera sa de pana acum), are dreptate si Mihaela Radulescu sa se retraga: jurnalismul de azi nu mai este cel de ieri. Fuga dupa senzational a inghitit placerea de a scrie si de a face jurnalism asa cum trebuie. Fuga dupa acele 15 minute a multora dintre noi, de a deveni vedete de carton, cu imagini postate pe Hi5 sau cu clipuri pe Youtube conducand irational camioane si cine stie ce bolizi, sfidand natura, nu doar legea, ne demonstreaza cat de irational gandim, ca sa nu spun pana unde duce prostia noastra.
V.I.N: Apucati-va de jurnalism, fratilor! Lasati glumele seci deoparte.
A avut dreptate si CTP (desi a facut si el ceva gafe in cariera sa de pana acum), are dreptate si Mihaela Radulescu sa se retraga: jurnalismul de azi nu mai este cel de ieri. Fuga dupa senzational a inghitit placerea de a scrie si de a face jurnalism asa cum trebuie. Fuga dupa acele 15 minute a multora dintre noi, de a deveni vedete de carton, cu imagini postate pe Hi5 sau cu clipuri pe Youtube conducand irational camioane si cine stie ce bolizi, sfidand natura, nu doar legea, ne demonstreaza cat de irational gandim, ca sa nu spun pana unde duce prostia noastra.
V.I.N: Apucati-va de jurnalism, fratilor! Lasati glumele seci deoparte.
duminică, 17 mai 2009
12 puncte
Nimic mai mult. Eurovisionul a oferit anul acesta poate cea mai transparenta regula ce nu este scrisa in regulamentul oficial: "Esti vecin cu mine, ce bine pentru amandoi. Convietuim in liniste. Nu-mi esti simpatic, te-ai ars."
Chiar daca am avut o melodie buna, n-am insemnat nimic acolo pe scena. Ideea ca muzica uneste bariere culturale si lasa in urma orice forma de discriminare nu s-a simtit deloc prezenta la Moscova. Rusii tot rusi raman. Tot smecheri si tari pe harta lumii. Iar noi, prea mici pe harta Europei. Cine suntem noi, in fond?
O tara cu oameni frumosi, aruncata pe harta lumii din care s-au infruntat altii in istorie. Decorata cu munti imbracati in verde, cu ape ce curg lin si cu Dunarea care se rasfata pe taramul nostru. Cine sunt rusii? Una din puterile lumii vechi si actuale. Si uite cum se inchide cercul...
Au fost cantece de tot rasul din partea multor tari participante, au fost si unele bune, insa, Islanda va avea cu siguranta un hit international dupa aceasta editie. Victoria Norvegiei a fost una dictata politic, nu din punct de vedere al calitatii cantecelului. A fost o melodie usurica rau de tot.
Ca am reusit sa ne plasam pe locul 19, inseamna ca avem ceva de spus si ca nu vom renunta la visul de a aduce Eurovisionul acasa. Elena Gheorghe a fost oricum la fel cum o stim: profesionista. Sfatul meu pentru expertii din cadrul organizatorilor de la noi: scoate-ti artileria grea la inaintare, avem artisti foarte buni, voci la fel de bune - daca tot vreti sa ramaneti nationalisti, daca nu, lasati-i pe Biondo sa umple scena cu vocile lor.
Cel mai curajos moment al intregului spectacol a fost reprezentatia celor din Moldova. Mi-a placut. Felicitari! Le-ati tras-o rusilor pe romaneste! Prin intermediul unei hore, o parte incredibil de veche din sufletul romanesc. Pentru curaj, jos palaria! Politica nu te face sa simti, sa vibrezi, muzica da.
Pana la anul, va las gadilati de:
Respect!
Chiar daca am avut o melodie buna, n-am insemnat nimic acolo pe scena. Ideea ca muzica uneste bariere culturale si lasa in urma orice forma de discriminare nu s-a simtit deloc prezenta la Moscova. Rusii tot rusi raman. Tot smecheri si tari pe harta lumii. Iar noi, prea mici pe harta Europei. Cine suntem noi, in fond?
O tara cu oameni frumosi, aruncata pe harta lumii din care s-au infruntat altii in istorie. Decorata cu munti imbracati in verde, cu ape ce curg lin si cu Dunarea care se rasfata pe taramul nostru. Cine sunt rusii? Una din puterile lumii vechi si actuale. Si uite cum se inchide cercul...
Au fost cantece de tot rasul din partea multor tari participante, au fost si unele bune, insa, Islanda va avea cu siguranta un hit international dupa aceasta editie. Victoria Norvegiei a fost una dictata politic, nu din punct de vedere al calitatii cantecelului. A fost o melodie usurica rau de tot.
Ca am reusit sa ne plasam pe locul 19, inseamna ca avem ceva de spus si ca nu vom renunta la visul de a aduce Eurovisionul acasa. Elena Gheorghe a fost oricum la fel cum o stim: profesionista. Sfatul meu pentru expertii din cadrul organizatorilor de la noi: scoate-ti artileria grea la inaintare, avem artisti foarte buni, voci la fel de bune - daca tot vreti sa ramaneti nationalisti, daca nu, lasati-i pe Biondo sa umple scena cu vocile lor.
Cel mai curajos moment al intregului spectacol a fost reprezentatia celor din Moldova. Mi-a placut. Felicitari! Le-ati tras-o rusilor pe romaneste! Prin intermediul unei hore, o parte incredibil de veche din sufletul romanesc. Pentru curaj, jos palaria! Politica nu te face sa simti, sa vibrezi, muzica da.
Pana la anul, va las gadilati de:
Respect!
vineri, 15 mai 2009
5 Ipostaze
...fragment de pe vremea cand reuseam sa mai trasez cate o culoare...pe o coala alba de hartie.
Alegeri
Cineva m-a intrebat daca imi place ceea ce fac si daca merita sa aleaga acelasi drum profesional ca mine. I-am spus ca nu merita. Si ca ar trebui sa alegem in viata atat cu mintea, cat si cu inima.
In urma cu aproape 1 an si jumatate, am ales sa abandonez domeniul meu de suflet, sa sfidez dinamica lucrurilor si sa merg pe alt drum. A fost poate cea mai dificila decizie pe care am luat-o vreodata, deoarece am renuntat la oameni pe care inca ii mai iubesc si carora le mai aud din cand in cand vocea la telefon, am renuntat la ceea ce-mi placea cu adevarat sa fac. O fosta colega m-a intrebat dupa ce am demisionat de ce am ales sa plec. In momentul in care simti ca peretii de la birou se tot strang, ca nu mai ai timp pentru nimeni drag tie, daramite pentru tine, cand totul se reduce la serviciu, este momentul sa te asezi si sa reflectezi asupra a ceea ce-ti ofera ziua de azi si cea de maine. Asta am facut, am incercat sa cern prin propriul filtru al mintii situatia in sine si sa astern lucrurile in mod firesc. Sa ma bucur de timpul liber, de aerul proaspat, de plimbari in parc, sa nu-mi mai dezamagesc parintii prin lipsa prezentei mele la evenimente familiale, sa reusesc sa nu-i mai spun iubitului meu ca nici azi n-o sa ne vedem, sa incep sa ma intalnesc din nou cu prietenii. Ce mi-a oferit plecarea? Multe lucruri frumoase si prietenii cu oameni absolut deosebiti. Noi senzatii si un imens gol ca mi-am ratat profesia. Sper doar ca voi recupera in anii ce vor veni placerea ratacita.
Daca in facultate mi-am dorit cu ardoare sa fac parte din bransa publicitarilor, pasii m-au purtat apoi catre un domeniu la care nu m-am gandit ca-l voi aborda vreodata. Desi, mi-am dorit in permanenta o reconversie, alegand sa aprofundez publicitatea prin studiu, usa trantita in nas la inscrierea la master in cadrul aceleasi facultati absolvite a fost bobarnacul care m-a stimulat sa nu renunt la vis. Timp de 2 ani am intrat doar pe locurile cu taxa si am spus pas dintr-un simplu motiv: profesorii din comisia de examinare mi-au demonstrat ca nu stiu sa aprecieze un om creativ cand il vad, nu stiu sa simta ideile bune si nici sa faca munca cu sufletul. Le-am privit ranjetele si am realizat cat sunt de mici ca oameni, chiar daca unul dintre ei este un bine cotat specialist in domeniu cu numeroase articole si lucrari publicate.
Mi-am zis in sine : "Daca voi nu ma vreti...nu va faceti griji exista si alte unitati de invatamant in tara care sa-mi ofere ceea ce doresc". Si da, am reusit la a treia incercare sa urmez un alt program de master la o alta institutie, program care imbina placerea de a crea cu pragmatismul. Cu ce am ramas in urma absolvirii? Cu draga mea prietena Moni, cu Ele, Iulia si Catrinel. Si cu intalnirea unor profesori minunati din multe puncte de vedere. Cunostinte? Nu atat de multe. Mai am acum chef sa lucrez in publicitate? NU. Imi doresc sa devin scriitoare. Si sa ajut in continuare oamenii sa fie mai buni in fiecare zi.
In urma cu aproape 1 an si jumatate, am ales sa abandonez domeniul meu de suflet, sa sfidez dinamica lucrurilor si sa merg pe alt drum. A fost poate cea mai dificila decizie pe care am luat-o vreodata, deoarece am renuntat la oameni pe care inca ii mai iubesc si carora le mai aud din cand in cand vocea la telefon, am renuntat la ceea ce-mi placea cu adevarat sa fac. O fosta colega m-a intrebat dupa ce am demisionat de ce am ales sa plec. In momentul in care simti ca peretii de la birou se tot strang, ca nu mai ai timp pentru nimeni drag tie, daramite pentru tine, cand totul se reduce la serviciu, este momentul sa te asezi si sa reflectezi asupra a ceea ce-ti ofera ziua de azi si cea de maine. Asta am facut, am incercat sa cern prin propriul filtru al mintii situatia in sine si sa astern lucrurile in mod firesc. Sa ma bucur de timpul liber, de aerul proaspat, de plimbari in parc, sa nu-mi mai dezamagesc parintii prin lipsa prezentei mele la evenimente familiale, sa reusesc sa nu-i mai spun iubitului meu ca nici azi n-o sa ne vedem, sa incep sa ma intalnesc din nou cu prietenii. Ce mi-a oferit plecarea? Multe lucruri frumoase si prietenii cu oameni absolut deosebiti. Noi senzatii si un imens gol ca mi-am ratat profesia. Sper doar ca voi recupera in anii ce vor veni placerea ratacita.
Daca in facultate mi-am dorit cu ardoare sa fac parte din bransa publicitarilor, pasii m-au purtat apoi catre un domeniu la care nu m-am gandit ca-l voi aborda vreodata. Desi, mi-am dorit in permanenta o reconversie, alegand sa aprofundez publicitatea prin studiu, usa trantita in nas la inscrierea la master in cadrul aceleasi facultati absolvite a fost bobarnacul care m-a stimulat sa nu renunt la vis. Timp de 2 ani am intrat doar pe locurile cu taxa si am spus pas dintr-un simplu motiv: profesorii din comisia de examinare mi-au demonstrat ca nu stiu sa aprecieze un om creativ cand il vad, nu stiu sa simta ideile bune si nici sa faca munca cu sufletul. Le-am privit ranjetele si am realizat cat sunt de mici ca oameni, chiar daca unul dintre ei este un bine cotat specialist in domeniu cu numeroase articole si lucrari publicate.
Mi-am zis in sine : "Daca voi nu ma vreti...nu va faceti griji exista si alte unitati de invatamant in tara care sa-mi ofere ceea ce doresc". Si da, am reusit la a treia incercare sa urmez un alt program de master la o alta institutie, program care imbina placerea de a crea cu pragmatismul. Cu ce am ramas in urma absolvirii? Cu draga mea prietena Moni, cu Ele, Iulia si Catrinel. Si cu intalnirea unor profesori minunati din multe puncte de vedere. Cunostinte? Nu atat de multe. Mai am acum chef sa lucrez in publicitate? NU. Imi doresc sa devin scriitoare. Si sa ajut in continuare oamenii sa fie mai buni in fiecare zi.
joi, 14 mai 2009
Lectie de ras
Eurovisionul de anul acesta a fost cu adevarat plin de momente amuzante.Am ras cu lacrimi mai tot timpul. Si, recunosc ca Balkan Girls e chiar o melodie prea buna pentru acest concurs. Nu stiu cine le-a compus melodiile celorlalti participanti, cert este ca astept cu nerabdare momentul in care Gore din Chitila va umple scena Eurovisionului, cand basul si toba mare va rasuna in fata a milioane de ochi, cand Vama nu va mai dansa pe sarma, ci ii face pe europeni sa iubeasca marea si ale sale valuri, cand visele acestea frumoase vor deveni reale...mai ales ca acum privesc un omulet verde dansand pe langa reprezentanta Albaniei. Prezentarile facute participantilor sunt absolut comice: "artisti completi, autori a numeroase hituri". Astept sa vad cine va cuceri Moscova in 2009 prin muzica. Go Romania!
Pana la aflarea vestii va las in compania:
si
PS: Incepeti sa va miscati...
Pana la aflarea vestii va las in compania:
si
PS: Incepeti sa va miscati...
miercuri, 13 mai 2009
Melancolie
Dragostea este precum un zmeu. Te inalta. Te invata sa zbori...iar atunci cand vine clipa despartirii...cazi, iar in jurul tau raman doar aripi frante.
Instantanee - dans in mijlocul naturii (IV)
Din nou la drum. Cu muzica si rasete, Broscuta isi relua miscarile. Incetul cu incetul muntii isi facura intrarea in peisaj. Semeti. Imbracati in haine verzi. De sarbatoare.
Pe culmile lor, muntii ne-au primit prietenosi, gata sa ne spuna povesti la foc de tabara. Langa cort. Cu cerul aproape si cu senzatia ca poti avea orice stea iti doresti. Trebuie doar sa-ntinzi mainile si sa culegi una.
Sub atingerea lunii, Alexa parea mica, desi inaltimea ei spunea altceva, cautand de zor un obiect in rucsacul sau.
Dupa cateva clipe, pe chip ii aparu un zambet strengaresc. Cel pe care l-am vazut adeseori cand eram mici. Zambea unui obiect tinut in maini cu mare grija.
Incet, m-am apropiat de ea.
-Stii, tu azi ai avut parte de rememorarea unui lucru uitat. Eu o port cu mine la drum, precum o amuleta. Uite, ea este Ana! si-mi intinse o papusa veche din carpa pe al carei chip se zarea un zambet...de copil. Imbracata intr-o rochie de un visiniu sters, papusa continua povestea Alexei.
-Am si eu ca si tine o "madlena". Este minunata, nu-i asa?
-Da. In vreme ce tu o poti strange in brate cand vrei, eu port “madlena” mea in suflet.
Pe munte, clipele se scurg incet. Si totul pare atat de usor. Iar viata pare o carte cu pagini albe in care scriem zilnic cate ceva.
Pe culmile lor, muntii ne-au primit prietenosi, gata sa ne spuna povesti la foc de tabara. Langa cort. Cu cerul aproape si cu senzatia ca poti avea orice stea iti doresti. Trebuie doar sa-ntinzi mainile si sa culegi una.
Sub atingerea lunii, Alexa parea mica, desi inaltimea ei spunea altceva, cautand de zor un obiect in rucsacul sau.
Dupa cateva clipe, pe chip ii aparu un zambet strengaresc. Cel pe care l-am vazut adeseori cand eram mici. Zambea unui obiect tinut in maini cu mare grija.
Incet, m-am apropiat de ea.
-Stii, tu azi ai avut parte de rememorarea unui lucru uitat. Eu o port cu mine la drum, precum o amuleta. Uite, ea este Ana! si-mi intinse o papusa veche din carpa pe al carei chip se zarea un zambet...de copil. Imbracata intr-o rochie de un visiniu sters, papusa continua povestea Alexei.
-Am si eu ca si tine o "madlena". Este minunata, nu-i asa?
-Da. In vreme ce tu o poti strange in brate cand vrei, eu port “madlena” mea in suflet.
Pe munte, clipele se scurg incet. Si totul pare atat de usor. Iar viata pare o carte cu pagini albe in care scriem zilnic cate ceva.
Instantanee - dans in mijlocul naturii (III)
Drum pierdut pe o harta, serpuit, presarat cu pete de culoare. In dreapta drumului, o turma de oi incerca sa treaca dezorientata de cealalta parte a soselei. Niciun cioban sau un caine care sa dirijeze in vreun fel mioritele.
In doar cateva minute, masinile din fata Broscutei se asezara intr-un rand, asteptand.
-Asta ne mai lipsea! bodogani Andrei.
-Niste oi fara cioban si caine.
-O fi sa guste niscaiva tuica de pruna, rosti Paul.
-O fi, dar cum ramane cu cainele?
-Acela sta sa dea de sase, in cazul in care apare vreun control de la protectia consumatorului pe la crasma din sat, zise amuzata Alexa.
Sunetele claxoanelor zguduira linistea satului Plopisor. Soferi agitati dadeau din maini.
-Haide, mai! Se-ngroasa gluma.
-Ma intreb ce se intampla. Oile vad ca au trecut, dar masinile tot nu se misca din loc.
Alaturi de Paul am simtit mirosul de cearta ce plutea in jurul unui grup de oameni adunati in mijlocul soselei.
-Fiule, tu esti chior sau te prefaci? Nu ma vazusi?
-Haide, tataie, mai repede, ca ne prinde noaptea aici.
-Tataie!Iti arat eu tataie si se aseza incet pe mijlocul soselei, urmat de un caine lenes, al carui latrat suna prost. Hai acum treci cu masina!
-Tataie nu te-ntrece cu gluma, ca eu trec. Nu sunt dus la biserica si trec, sa stii.
-No treci! Astept. La fel si toiagul meu, caci Azor e prea batran pentru treaba aista.
-Tataie! Doar n-oi fi vreun Marin Miliardar pus pe glume.
-Nici, nici, nu-s.
-Ce se intampla aici? intreba Paul un domn.
-Uite, idiotul ala a suparat un batranel. Si batranul s-a gandit sa-i ofere o lectie legata de regulile de circulatie tocmai acum.
-Asta este tare! Si noi ce facem?
-Asteptam.
-Haide, tataie ca avem mult de mers.
-Si eu avui, pana aparusi tu cu masina ta.
-Si ce vrei, ma rog?
-Scuze.
-S-o crezi tu pe asta! Mosul asta isi bate joc de mine.
-Nici eu, nici toiagul nu radem de tine. Da’ restul lumii, da.
La fel de linistit cum se si asezase cu cateva minute in urma in mijlocul soselei, batranelul se ridica sprijinindu-se in toiag, urmat indeaproape de cainele lenes.
-Hai, Azor! Asta-i fraier, nu vede.
In doar cateva minute, masinile din fata Broscutei se asezara intr-un rand, asteptand.
-Asta ne mai lipsea! bodogani Andrei.
-Niste oi fara cioban si caine.
-O fi sa guste niscaiva tuica de pruna, rosti Paul.
-O fi, dar cum ramane cu cainele?
-Acela sta sa dea de sase, in cazul in care apare vreun control de la protectia consumatorului pe la crasma din sat, zise amuzata Alexa.
Sunetele claxoanelor zguduira linistea satului Plopisor. Soferi agitati dadeau din maini.
-Haide, mai! Se-ngroasa gluma.
-Ma intreb ce se intampla. Oile vad ca au trecut, dar masinile tot nu se misca din loc.
Alaturi de Paul am simtit mirosul de cearta ce plutea in jurul unui grup de oameni adunati in mijlocul soselei.
-Fiule, tu esti chior sau te prefaci? Nu ma vazusi?
-Haide, tataie, mai repede, ca ne prinde noaptea aici.
-Tataie!Iti arat eu tataie si se aseza incet pe mijlocul soselei, urmat de un caine lenes, al carui latrat suna prost. Hai acum treci cu masina!
-Tataie nu te-ntrece cu gluma, ca eu trec. Nu sunt dus la biserica si trec, sa stii.
-No treci! Astept. La fel si toiagul meu, caci Azor e prea batran pentru treaba aista.
-Tataie! Doar n-oi fi vreun Marin Miliardar pus pe glume.
-Nici, nici, nu-s.
-Ce se intampla aici? intreba Paul un domn.
-Uite, idiotul ala a suparat un batranel. Si batranul s-a gandit sa-i ofere o lectie legata de regulile de circulatie tocmai acum.
-Asta este tare! Si noi ce facem?
-Asteptam.
-Haide, tataie ca avem mult de mers.
-Si eu avui, pana aparusi tu cu masina ta.
-Si ce vrei, ma rog?
-Scuze.
-S-o crezi tu pe asta! Mosul asta isi bate joc de mine.
-Nici eu, nici toiagul nu radem de tine. Da’ restul lumii, da.
La fel de linistit cum se si asezase cu cateva minute in urma in mijlocul soselei, batranelul se ridica sprijinindu-se in toiag, urmat indeaproape de cainele lenes.
-Hai, Azor! Asta-i fraier, nu vede.
Instantanee - dans in mijlocul naturii (II)
Dintr-o data gustul batonului de ciocolata pe care il savuram isi pierdu savoarea, caci in fata mea timpul se opri simplu, precum o secventa dintr-un film. Soseaua era acum marginita de un imens lan de grau. Si totul se derula atat de repede. Oare pentru Proust cum a fost senzatia descoperirii unei amintiri uitate intr-un coltisor al mintii?
Am simtit mirosul, soarele incalzindu-mi obrajii…am alergat din nou printre spicele de grau dupa fluturi si splendidele libelule, l-am privit pe fratele meu razand ca si mine in mijlocul lanului. Pe alocuri maci rosii isi scoteau palarioarele, tintind spre cer. Mi-am surprins cu coada ochiului parintii care stateau veseli langa Rosioara noastra, Dacia copilariei mele, privindu-ne “zborul”.
-Sonia, ma auzi? Ti se topeste ciocolata, spuse Andrei.
Incercand sa surprind cat mai mult din farmecul lanului de grau cu privirea, uitasem efectiv de ceea ce ma inconjura, chiar si de ciocolata care incet se prelingea printre degetele mele. Natura a deschis cu usurinta o cutie catre o madlena ratacita in propriu-mi suflet. Madlena dulce…precum cuvantul!
-Oh, ciocolata!
-Ei, ia spune-mi pe unde-ti zburda gandurile? zise Paul.
-Prin jur. Tocmai am jonglat cu o delicioasa madlena pufoasa, umpluta cu ciocolata, precum Proust.
-Si mi-ai oprit si mie macar un pic din ea?
-Nu.
-Egoisto!
-Cine eu?! Te inseli, Paul, am adaugat zambind. Nu stii ca uneori ciocolata poate avea gust dulce-amarui?
Rasete.
Am simtit mirosul, soarele incalzindu-mi obrajii…am alergat din nou printre spicele de grau dupa fluturi si splendidele libelule, l-am privit pe fratele meu razand ca si mine in mijlocul lanului. Pe alocuri maci rosii isi scoteau palarioarele, tintind spre cer. Mi-am surprins cu coada ochiului parintii care stateau veseli langa Rosioara noastra, Dacia copilariei mele, privindu-ne “zborul”.
-Sonia, ma auzi? Ti se topeste ciocolata, spuse Andrei.
Incercand sa surprind cat mai mult din farmecul lanului de grau cu privirea, uitasem efectiv de ceea ce ma inconjura, chiar si de ciocolata care incet se prelingea printre degetele mele. Natura a deschis cu usurinta o cutie catre o madlena ratacita in propriu-mi suflet. Madlena dulce…precum cuvantul!
-Oh, ciocolata!
-Ei, ia spune-mi pe unde-ti zburda gandurile? zise Paul.
-Prin jur. Tocmai am jonglat cu o delicioasa madlena pufoasa, umpluta cu ciocolata, precum Proust.
-Si mi-ai oprit si mie macar un pic din ea?
-Nu.
-Egoisto!
-Cine eu?! Te inseli, Paul, am adaugat zambind. Nu stii ca uneori ciocolata poate avea gust dulce-amarui?
Rasete.
Instantanee - dans in mijlocul naturii (I)
Text scris intr-o jumatate de ora lecturat in urma unui concurs lansat pe blogul personal, de unul dintre cei mai buni artisti autohtoni: Tudor Chirila
Motto: "Si cand crezi ca stii totul, opreste-te si mai gandeste-te un pic. Esti un fragment purtat de viata. Pe un drum. Cu suisuri si coborasuri. Esti un pelegrin."
Inca un drum pe ale tarii meleaguri. Ma imbie verdele risipit in aceste zile in natura, sa tot fug din orasul gri, pierdut in starea sa cuprinsa in straturile de beton, lipsit de acel aer cool.
Cu gandurile aiurea, ii zambesc lui Andrei, care fredoneaza stangaci “Say You, Say Me” a lui Lionel Richie, in timp ce conduce Broscuta. Doar cerul albastru intrerupt de nori mari albi si pufosi ne calauzeste fragil in drumul nostru. Deschid geamul. Raze de soare jucause danseaza in jur.
Cu mana dreapta incerc sa prind una din zbor si sa-i cuprind sclipirea pentru o clipa. Nereusita. Timpul se scurge incet. Frumos.
Alexa incepe sa spuna bancuri cu iepurasi. Rasete. Incepe distractia!
Am uitat de slujba, am uitat de tot si de sunetul obositor al telefonului care azi se simte si el in vacanta. Ura! Am castigat. Libertate. Poate asa se simte si copacul de pe marginea drumului, in vreme ce ramurile sale danseaza pe un ritm necunoscut noua.
Campia ce ni se prezinta in toata splendoarea ei, ne face sa ne simtim mici in preajma sa. Case ici si colo.
Broscuta simte si ea veselia. Parca pluteste pe un traseu al fericirii. Rescrisa la fiecare miscare si kilometru strabatut. Destinatia noastra: timp pierdut cu sufletul. Asta ne-am propus, caci rar obisnuim sa facem lucruri fara a fi atent alese, rasucite pe toate fetele si apoi asezate intr-un maret plan cu n subpuncte. Fermecati de peisajul oferit de natura, incercam sa surprindem din mers cat mai multe instantanee cu aparatele foto. Parca am fi niste chinezi, doar fetele ne dau de gol: suntem balcanici.
Paul se stramba. Precum un clovn (imbracat zilnic in haine de consultant in domeniul bancar). Cine nu-l cunoaste in particular, poate spune oricand despre el: “Ce tanar scortos, domnule! Scortos, nu gluma!”. Realitatea este alta. Este cel mai comic om pe care-l cunosc. Pus mereu pe sotii, care-ti fac burta sa tresalte de atata ras.
-Stiti ce se spune cand natura te cheama?, zise deodata Alexa.
-Ce? rosti Andrei.
-Buda este alaturi de tine. Trebuie doar sa crezi, adauga Alexa razand.
-Sa-nteleg ca trebuie sa facem un mic popas si sa ne descatusam, luand pulsul naturii intr-un mod firesc? spuse Andrei.
-Exact.
-O sa vad cum facem. Dupa cum vezi nu este niciun copac prietenos la orizont.
-Am rabdare.
Motto: "Si cand crezi ca stii totul, opreste-te si mai gandeste-te un pic. Esti un fragment purtat de viata. Pe un drum. Cu suisuri si coborasuri. Esti un pelegrin."
Inca un drum pe ale tarii meleaguri. Ma imbie verdele risipit in aceste zile in natura, sa tot fug din orasul gri, pierdut in starea sa cuprinsa in straturile de beton, lipsit de acel aer cool.
Cu gandurile aiurea, ii zambesc lui Andrei, care fredoneaza stangaci “Say You, Say Me” a lui Lionel Richie, in timp ce conduce Broscuta. Doar cerul albastru intrerupt de nori mari albi si pufosi ne calauzeste fragil in drumul nostru. Deschid geamul. Raze de soare jucause danseaza in jur.
Cu mana dreapta incerc sa prind una din zbor si sa-i cuprind sclipirea pentru o clipa. Nereusita. Timpul se scurge incet. Frumos.
Alexa incepe sa spuna bancuri cu iepurasi. Rasete. Incepe distractia!
Am uitat de slujba, am uitat de tot si de sunetul obositor al telefonului care azi se simte si el in vacanta. Ura! Am castigat. Libertate. Poate asa se simte si copacul de pe marginea drumului, in vreme ce ramurile sale danseaza pe un ritm necunoscut noua.
Campia ce ni se prezinta in toata splendoarea ei, ne face sa ne simtim mici in preajma sa. Case ici si colo.
Broscuta simte si ea veselia. Parca pluteste pe un traseu al fericirii. Rescrisa la fiecare miscare si kilometru strabatut. Destinatia noastra: timp pierdut cu sufletul. Asta ne-am propus, caci rar obisnuim sa facem lucruri fara a fi atent alese, rasucite pe toate fetele si apoi asezate intr-un maret plan cu n subpuncte. Fermecati de peisajul oferit de natura, incercam sa surprindem din mers cat mai multe instantanee cu aparatele foto. Parca am fi niste chinezi, doar fetele ne dau de gol: suntem balcanici.
Paul se stramba. Precum un clovn (imbracat zilnic in haine de consultant in domeniul bancar). Cine nu-l cunoaste in particular, poate spune oricand despre el: “Ce tanar scortos, domnule! Scortos, nu gluma!”. Realitatea este alta. Este cel mai comic om pe care-l cunosc. Pus mereu pe sotii, care-ti fac burta sa tresalte de atata ras.
-Stiti ce se spune cand natura te cheama?, zise deodata Alexa.
-Ce? rosti Andrei.
-Buda este alaturi de tine. Trebuie doar sa crezi, adauga Alexa razand.
-Sa-nteleg ca trebuie sa facem un mic popas si sa ne descatusam, luand pulsul naturii intr-un mod firesc? spuse Andrei.
-Exact.
-O sa vad cum facem. Dupa cum vezi nu este niciun copac prietenos la orizont.
-Am rabdare.
Antidot
Printre picaturile mari de ploaie de azi, am simtit racoarea pe care am ascuns-o in amintirile ce inca mai ratacesc pe prispa bunicilor. Trairi ce n-au fost imortalizate de un aparat de fotografiat, dar care-mi tin de cald adesea. Ati privit vreodata ploaia de sus dintr-un copac? Sa auzi fosnetul frunzelor alaturi de ritmul sacadat al caderii picaturilor de ploaie este un sentiment magnific. Inima incet ti se umple de fericire.
Pentru o clipa esti o parte ce freamata odata cu miscarea naturii. Pentru un moment te risipesti atat de frumos in mijlocul unui tablou, precum o pata de culoare ce se prelinge dintr-un penel...Un fir lin...
Pentru o clipa esti o parte ce freamata odata cu miscarea naturii. Pentru un moment te risipesti atat de frumos in mijlocul unui tablou, precum o pata de culoare ce se prelinge dintr-un penel...Un fir lin...
marți, 12 mai 2009
Etichetari
Cand totul ti se pare normal, intrat in obisnuinta, constati ca de fapt nu este asa. Ca multe aspecte ale realitatii imediate sunt doar de fatada. Fragmente. Raspandite. In jurul tau. Fragmente ce vor sa fie adunate pentru a deveni un intreg.
Privesc adeseori ceea ce ma inconjoara si incerc sa cuprind lumea in propriile maini. Insa, e prea mare si sub greutatea ei, ideile noastre pot fi strivite...sub forma unor etichetari care de care mai consistente. Cu un continut uneori dificil de digerat.
Sunt atatia care alearga dupa persoana potrivita, dupa suportul financiar potrivit, dupa masina potrivita, dupa iubirea potrivita, care-si planifica momentul acela potrivit, care alearga intr-un suflet dupa efemer. Incet pamantul se misca. Cu noi, cu tot. Fara sa ne intrebe:"E oare potrivita miscarea mea?" (chiar si atunci cand ne zgaltaie, nu ne putem supara pe ale sale trepidatii; danseaza pe muzica compusa de el).
Potrivit? Vom putea schimba ceva in viitor cu o asemenea atitudine? Nici sa gandesti potrivit nu trebuie luat in calcul. A fi avandgardist presupune a fi in stare sa te adaptezi noului constant, sa modifici stari, atitudini, in lipsa vreunui decret. Sa fi Tu. Deschis in fata lumii care continua sa vorbeasca fara noima, pentru ca asa-i sta in fire.
Pe gaura cheii, le place unora sa se uite, neluand in calcul faptul ca si ei pot fi oricand in spatele unei usi inchise, dar care se afla in vizorul altora, tot curiosi. Potrivit etichetam...gandind ineficient. Lasand deoparte acele erori aproape insesizabile.
Privesc adeseori ceea ce ma inconjoara si incerc sa cuprind lumea in propriile maini. Insa, e prea mare si sub greutatea ei, ideile noastre pot fi strivite...sub forma unor etichetari care de care mai consistente. Cu un continut uneori dificil de digerat.
Sunt atatia care alearga dupa persoana potrivita, dupa suportul financiar potrivit, dupa masina potrivita, dupa iubirea potrivita, care-si planifica momentul acela potrivit, care alearga intr-un suflet dupa efemer. Incet pamantul se misca. Cu noi, cu tot. Fara sa ne intrebe:"E oare potrivita miscarea mea?" (chiar si atunci cand ne zgaltaie, nu ne putem supara pe ale sale trepidatii; danseaza pe muzica compusa de el).
Potrivit? Vom putea schimba ceva in viitor cu o asemenea atitudine? Nici sa gandesti potrivit nu trebuie luat in calcul. A fi avandgardist presupune a fi in stare sa te adaptezi noului constant, sa modifici stari, atitudini, in lipsa vreunui decret. Sa fi Tu. Deschis in fata lumii care continua sa vorbeasca fara noima, pentru ca asa-i sta in fire.
Pe gaura cheii, le place unora sa se uite, neluand in calcul faptul ca si ei pot fi oricand in spatele unei usi inchise, dar care se afla in vizorul altora, tot curiosi. Potrivit etichetam...gandind ineficient. Lasand deoparte acele erori aproape insesizabile.
Latest news
Astept. Pentru a nu stiu cata oara metroul pentru a ma duce spre aceeasi destinatie cotidiana: serviciu. Renunt sa mai stau cu ochii in cartea ce-mi tine companie de saptamana trecuta. Ma uit in jur. Oameni ingandurati. Cu acea stare de dimineata. Lene. Miros de tus. Un vanzator de ziare. Lipsesc cuvintele: "Ia gazeta nene, ca ti-o ia altul!". Caldura.
In castile propriului Ipod, Snow Patrol isi face de cap. Prin fata mea trece un tanar cu aer lenes. Are ceva din Michael Scofield. Interesant imbracat. Chiar pica bine hainele pe el....pauza. In picioare.... o pereche de sandale negre purtate...cu sosete albe. Albe??????Frate, ai stricat imaginea! Schimba-ti stilistul! Mi-e frica sa dau rewind la faza asta. Las capul in pamant. Si zambesc gandului ce mi-a trecut prin minte. Cris am vazut si eu una ca asta. Singura parte buna este ca am inceput ziua razand.
In castile propriului Ipod, Snow Patrol isi face de cap. Prin fata mea trece un tanar cu aer lenes. Are ceva din Michael Scofield. Interesant imbracat. Chiar pica bine hainele pe el....pauza. In picioare.... o pereche de sandale negre purtate...cu sosete albe. Albe??????Frate, ai stricat imaginea! Schimba-ti stilistul! Mi-e frica sa dau rewind la faza asta. Las capul in pamant. Si zambesc gandului ce mi-a trecut prin minte. Cris am vazut si eu una ca asta. Singura parte buna este ca am inceput ziua razand.
luni, 11 mai 2009
Raspuns
-Hei, cum poti fi asa?
-Cum asa?
-Asa cum esti.
-Dezvolta ideea asta.
-M-am intrebat adeseori cum poti fi asa. Optimista si cu o vorba buna la purtator. Mereu gandind vertical.
-Am buzunare largi. Daca as aborda intr-un mod serios afirmatia ta, nu ti-ar mai placea de mine.
-Adevarul este ca in ultima vreme esti precum apa pusa la incalzit intr-un ibric, gata sa dea in clocot. Nu mai ai rabdarea de odinioara.
-Urmez regimul disociat "rabdari prajite".
-Totusi...nu ti-ai pierdut farmecul.
-Ei...fondul de ten si putin lipstick functioneaza intotdeauna. Ma mai salveaza uneori spontaneitatea...dar lipsa chefului din ultima perioada, m-a facut sa ma simt precum un mare zero barat.
-Hei, nu spune asta! Daca n-ai fi fost tu alaturi de mine cand lumea mea s-a destramat, n-as fi avut parte de imaginea castelului de nisip cladit odinioara, ramas intre timp doar un amarat de contur...
-Este bun si conturul la ceva. Poti incepe sa construiesti inca un castel.
-La ce bun?
-Deja incepi sa comentezi. Este buna ideea de a construi in sine. Caci actul de a construi reflecta starea ta de a lasa ceva in urma. Uite, pentru ce vrei tu sa fi tinut minte?
-Haide, mai, e prea tarziu sa ma gandesc la intrebari din seria celor grele.
-Niciodata nu este prea tarziu pentru a te gandi la ceea ce lasi aici pe un fir de pamant.
-Bine, fie! Imi doresc sa fac lumea mai buna.
-Oooo! Maret vis! Chiar crezi ca te tin nadragii, nu doar nervii sa realizezi acest lucru?
-Admit ca este un vis indraznet, dar de ce n-as incerca?
-Ei, deja incepi sa construiesti ceva. Pe marginea visului tau. Incercarea este o etapa. Modul de abordare este insa, calea spre reusita. Restrange aria. De exemplu, incepe constructia cu cei care te asteapta zilnic acasa sau cei ai caror obraji ard de nerabdare sa te zareasca. Crezi ca vei putea schimba ceva in mod pozitiv la oamenii din jurul tau?
-N-as vrea sa mor doar cu dorinta...Macar cu placerea ca am reusit sa fac o parte din cei cu care mi-am intersectat pasii in viata, mai buni si constienti ca daca vor ceva trebuie sa fie capabili sa obtina lucrul dorit prin efort sustinut.
-Hmmm! Continua constructia...si nu uita sa-mi dai de veste cand termini de schimbat scutecul lumii moderne, ratacita precum o oaie in mondenitate.
-
-Cum asa?
-Asa cum esti.
-Dezvolta ideea asta.
-M-am intrebat adeseori cum poti fi asa. Optimista si cu o vorba buna la purtator. Mereu gandind vertical.
-Am buzunare largi. Daca as aborda intr-un mod serios afirmatia ta, nu ti-ar mai placea de mine.
-Adevarul este ca in ultima vreme esti precum apa pusa la incalzit intr-un ibric, gata sa dea in clocot. Nu mai ai rabdarea de odinioara.
-Urmez regimul disociat "rabdari prajite".
-Totusi...nu ti-ai pierdut farmecul.
-Ei...fondul de ten si putin lipstick functioneaza intotdeauna. Ma mai salveaza uneori spontaneitatea...dar lipsa chefului din ultima perioada, m-a facut sa ma simt precum un mare zero barat.
-Hei, nu spune asta! Daca n-ai fi fost tu alaturi de mine cand lumea mea s-a destramat, n-as fi avut parte de imaginea castelului de nisip cladit odinioara, ramas intre timp doar un amarat de contur...
-Este bun si conturul la ceva. Poti incepe sa construiesti inca un castel.
-La ce bun?
-Deja incepi sa comentezi. Este buna ideea de a construi in sine. Caci actul de a construi reflecta starea ta de a lasa ceva in urma. Uite, pentru ce vrei tu sa fi tinut minte?
-Haide, mai, e prea tarziu sa ma gandesc la intrebari din seria celor grele.
-Niciodata nu este prea tarziu pentru a te gandi la ceea ce lasi aici pe un fir de pamant.
-Bine, fie! Imi doresc sa fac lumea mai buna.
-Oooo! Maret vis! Chiar crezi ca te tin nadragii, nu doar nervii sa realizezi acest lucru?
-Admit ca este un vis indraznet, dar de ce n-as incerca?
-Ei, deja incepi sa construiesti ceva. Pe marginea visului tau. Incercarea este o etapa. Modul de abordare este insa, calea spre reusita. Restrange aria. De exemplu, incepe constructia cu cei care te asteapta zilnic acasa sau cei ai caror obraji ard de nerabdare sa te zareasca. Crezi ca vei putea schimba ceva in mod pozitiv la oamenii din jurul tau?
-N-as vrea sa mor doar cu dorinta...Macar cu placerea ca am reusit sa fac o parte din cei cu care mi-am intersectat pasii in viata, mai buni si constienti ca daca vor ceva trebuie sa fie capabili sa obtina lucrul dorit prin efort sustinut.
-Hmmm! Continua constructia...si nu uita sa-mi dai de veste cand termini de schimbat scutecul lumii moderne, ratacita precum o oaie in mondenitate.
-
Sa vad daca puteti tine pasul
Fac ce fac si ajung sa redescopar sunete uitate...si hituri ale caror beaturi mi-au incantat de atatea ori auzul. Let's play the No. 1.
In timp ce priveam...
lumea isi continua drumul. Afara prin zgomotul strazii, inimile bateau in ritm sacadat.Maini isi tineau de cald. Soarele inca mai stralucea pe cerul decorat cu nori albi, pufosi. Uimire. Prinsa alaturi de cateva prietene intr-un joc, am asistat fara voia noastra la unul din acele momente in care pur si simplu te intrebi, avand mima unui tamp: "Ce caut eu aici?" (scuzati-mi cacofonia) Ce am facut ca sa merit una ca asta?" Am fost sambata la teatru si am vizionat in locul piesei programate o alta al carei continut avea drept suport 5 piese scurte de Eugene Ionesco. Cu senzatia ca am nimerit prost intr-un compartiment dintr-un tren a carei destinatie trebuia sa ma poarte intr-o lume fascinanta, a povestilor spuse pe o scena in fata unor ochi curiosi si a unor inimi ce bat in timp ce actiunea se deruleaza incet, dar sigur, am urmarit piesa si recunosc ca m-am inchinat de cateva ori. Am incercat sa prind metaforele din zbor, am observat similitudini cu personaje din viata reala, precum Gigi Becali (mai ales gestica acestuia), insa, am ramas cu un gust amar. Atata zgomot si efort pentru nimic. Si cu replici care uneori cadeau precum fructele din copac, drept in capul cuiva ori rostogolindu-se asa aiurea pe o scena...
A fost prima oara cand am plecat dezamagita si cu golul ramas ca urmare a nesatisfacerii mele culturale si a placerii de a merge la teatru. Singurele momente care mi-au mers la suflet privesc masinile care trebuie ales in functie de un criteriu oarecum hilar: "Dar, tine la tavaleala?" si muzica semnata de Ada Milea:
"Am doar patru frati (la)
De ce vad doar trei cacati....(la)
Unul este pe olita (la)
Merge la gradinita...(la)
L-a facut doamna educatoare
Cand si-a patat onoarea..." (la-la-la) - citat din memorie.
La-la-la-la-la-la!
Vine salvarea!
A fost prima oara cand am plecat dezamagita si cu golul ramas ca urmare a nesatisfacerii mele culturale si a placerii de a merge la teatru. Singurele momente care mi-au mers la suflet privesc masinile care trebuie ales in functie de un criteriu oarecum hilar: "Dar, tine la tavaleala?" si muzica semnata de Ada Milea:
"Am doar patru frati (la)
De ce vad doar trei cacati....(la)
Unul este pe olita (la)
Merge la gradinita...(la)
L-a facut doamna educatoare
Cand si-a patat onoarea..." (la-la-la) - citat din memorie.
La-la-la-la-la-la!
Vine salvarea!
sâmbătă, 9 mai 2009
5 minute
Prea ocupati si prinsi in ale cotidianului brate, uneori nu stim cum sa reactionam in fata momentului ce vine din viitor, devine prezent si se transforma in trecut cat am pocni din degete. In ceea ce priveste clipa sunt atatia printre noi care vor sa o simta, sa o imbratiseze ori sa nu-i mai dea drumul pentru ca nu se pot satura de dulceata sa. Si multi altii care au privit-o printre liniile vizibile in palmele lor, printre lacrimi si au cautat acea legatura care sa-i prinda din nou de realitate. Unii au reusit sa gaseasca poarta catre lumea exterioara, altii inca mai cauta si spera ca vor reusi sa gaseasca drumul potrivit. Cu totii au uitat, insa, sa simta cu adevarat viata.
Sunt oameni care alearga o viata pentru cele 15 minute de celebritate, putini reusesc si cu toate acestea ambele parti au parte de mici ironii. Fie traiesc nemultimiti de ceea ce nu au, fie vor ca totul sa fie ca inainte cand simplitatea le conferea linistea mersului pe strada, linistea petrecerii timpului liber impreuna cu persoanele dragi. E chiar atat de importanta imaginea? Este capabila sa tina de cald?
Imbatati de sensul termenului "transparenta" care ne-a invadat existenta, am frant placerea de a fi asa cum suntem si de a ne simti confortabil in propria piele, purtand doar rochii ori pantaloni. Am aruncat departe placerile vechi, numite azi conservatoare, gesturile marunte venite din inima. Multi alearga dupa conturi si portofele pline de "foi", altii dupa fericire. Oare cum pare sexul cu un portofel? Iti incape inima in el?
Sunt oameni care alearga o viata pentru cele 15 minute de celebritate, putini reusesc si cu toate acestea ambele parti au parte de mici ironii. Fie traiesc nemultimiti de ceea ce nu au, fie vor ca totul sa fie ca inainte cand simplitatea le conferea linistea mersului pe strada, linistea petrecerii timpului liber impreuna cu persoanele dragi. E chiar atat de importanta imaginea? Este capabila sa tina de cald?
Imbatati de sensul termenului "transparenta" care ne-a invadat existenta, am frant placerea de a fi asa cum suntem si de a ne simti confortabil in propria piele, purtand doar rochii ori pantaloni. Am aruncat departe placerile vechi, numite azi conservatoare, gesturile marunte venite din inima. Multi alearga dupa conturi si portofele pline de "foi", altii dupa fericire. Oare cum pare sexul cu un portofel? Iti incape inima in el?
marți, 5 mai 2009
Doza de optimism
Daca saptamana trecuta mi-a oferit 50% zile negre si 50% zile absolut magnifice, dupa o scurta rumegare interioara a celor rostite de draga mea prietena Flori, mi-am reluat starea initiala de om cu zambetul pe buze.
Stau si ma intreb pana cand o sa mai fiu pentru cei dragi inimii mele persoana mereu optimista, cea care insufla numai lucruri pozitive si te face sa te intrebi constant:"Oare exista si astfel de oameni? Care este secretul din spatele atitudinii lor?"
Faptul ca sunt o particula insignifianta din aceasta lume conteaza prea putin fata de fericirea celor care-mi fac bataile inimii sa sune mai frumos. Daca pana acum am urmarit niste "mori de vant" in drumul meu prin viata, de azi am hotarat ca visele proprii sa prinda aripi. Totul a stat in fata mea si n-am stiut cum sa privesc. Schimb perspectiva. Asa ca am inceput cu un vis, cel mai greu dintr-un simplu motiv: sa demonstrez celor din jur ca pot obtine si cel mai dificil lucru cu putinta, ca pot lupta impotriva raului cel mai mic razand. Si cum "prada" e mai buna decat vanatoarea...multe se vor modifica in urmatoarea perioada de timp.
Stau si ma intreb pana cand o sa mai fiu pentru cei dragi inimii mele persoana mereu optimista, cea care insufla numai lucruri pozitive si te face sa te intrebi constant:"Oare exista si astfel de oameni? Care este secretul din spatele atitudinii lor?"
Faptul ca sunt o particula insignifianta din aceasta lume conteaza prea putin fata de fericirea celor care-mi fac bataile inimii sa sune mai frumos. Daca pana acum am urmarit niste "mori de vant" in drumul meu prin viata, de azi am hotarat ca visele proprii sa prinda aripi. Totul a stat in fata mea si n-am stiut cum sa privesc. Schimb perspectiva. Asa ca am inceput cu un vis, cel mai greu dintr-un simplu motiv: sa demonstrez celor din jur ca pot obtine si cel mai dificil lucru cu putinta, ca pot lupta impotriva raului cel mai mic razand. Si cum "prada" e mai buna decat vanatoarea...multe se vor modifica in urmatoarea perioada de timp.
luni, 4 mai 2009
Aproape de nori
Cam asa as descrie in doar cateva cuvinte excursia pe ale tarii minunate meleaguri din scurta vacanta de 1 mai. Alaturi de cativa oameni dragi am petrecut si ne-am lasat impresionati de frumusetea neslefuita a naturii. Recunosc ca am plecat la drum cu sufletul sfasiat in mici fragmente si n-am reusit sa ma adaptez intru totul si sa simt clipa asa cum ar fi trebuit, dar atunci cand pierzi ceva foarte drag, cand pierzi un anumit echilibru oferit constant in viata, sa zicem ca esti acceptabil ca om de catre ceilalti din jur. Au fost momente de nota 10 plus condimentate din plin cu adrenalina pe ruta Olanesti-Sibiu-Transfagarasan-Olanesti. Am vazut zapada si am simtit raceala ei in propriile-mi maini. Am privit muntele de aproape. Si mi-a placut senzatia aceea de libertate totala ce ti-o ofera peisajul montan. In sus cerul, in jos haul de un verde fabulos. Puteai spune la un moment dat ca esti capabil sa atingi norii fara prea mare efort. Doar suntem si noi o parte interesanta in aceasta lume firava. In fata muntelui, ne-am simtit mici, pe crestele sale insa, am avut impresia ca suntem in stare sa infruntam orice. Aer rece si oxigen 100%. Am experimentat multe senzatii noi, precum si un mic shopping la Sibiu (balerinii din cutii stiu ei ceva), asezonat cu o portie de salata ce mi-a lasat impresia ca am iesit precum o miorita bleaga la pascut intr-un restaurant ce da impresia ca este de fitze (afara este vopsit gardul inauntru.....lipsa de creativitate culinara). Am trecut iar pragul atelierului de ciocolata Bur Chocolat pentru a marca momentul meu dulce in Sibiu si am vorbit pret de cateva minute (fara sa stiu) printre diverse arome si bomboane de ciocolata cu persoana ce a stat in spatele ideii respective. Abia la sfarsit am aflat ca este managerul atelierului. Mi-a placut marturisirea sa: "Pur si simplu mi s-a pus pata. Am plecat din Bucuresti si am venit aici." Wow! Nimic nu este intamplator. Momentul conteaza. Si curajul.
Poate imi voi implini si eu micul meu vis legat de orasul meu de suflet. Am inceput lupta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)