Cand pisica nu-i acasa...

Nu, soriceii nu incep sa "miorlaie" voiosi prin cine stie ce locsor al casei, veseli ca sunt, in sfarsit singuri si ca bucati intregi de cascaval le "zambesc"...nu, nu se intampla toate acestea ca si cum ar incepe un alt episod din cine stie ce desen animat. Am intrat din nou pe blogul meu parasit de ceva vreme si am vazut ca au mai aparut cateva perechi de ochisori interesate sa se delecteze cu stilul meu usor copilaresc, alteori melancolic, rupt insa, din realitatea imediata (pentru cine ma cunoaste si in mediul real). Recunosc ca prima idee care mi-a trecut prin minte a fost: "Suuuuuppeerrr!" A doua: "Imi creste traficul". Senzatia pe care o am acum este sa continui ceea ce am inceput dintr-o simpla joaca bazata pe cuvinte. Cuvinte de care m-am lasat fermecata de pe vremea copilariei apuse si care si-au gasit locul in diverse povestioare, poezii etc. si care- si vor continua drumul si in romanul inceput online. O buna prietena m-a intrebat deunazi cum se va termina romanul.M-a uimit curiozitatea sa, mai ales ca n-am crezut ca va starni atata interes.Nu este primul roman publicat vreodata in acest mediu.Dragos Bucurenci si Ioan T. Morar au trecut demult de acest stadiu si au explorat aceasta oportunitate oferita pe Internet. Adevarul este ca n-as vrea sa spun multe din "casa", inca, le astern in propria minte, stiu doar ca persoana care m-a determinat sa fac acest demers va avea o surpriza la final. Si, inca, ma urmareste si aici (sic!) doar pentru a surprinde ceva pentru personajul sau din propriul roman.Asa ca, draga Al, surprizele te asteapta...(nu parasi incaperea virtuala). Lasand gluma la o parte, sper ca fiecare dintre voi sa va regasiti un pic in randurile postate aici si mai ales sa reusiti sa fiti muze pentru ceilalti. Eu am ajuns una fara voia mea.