S-a intamplat...

S-a intamplat ca fiul meu sa-mi demonstreze printr-un simplu suras ce inseamna fericirea in starea ei cea mai pura. A fost de ajuns o singura privire de-a sa pentru a intelege la ce se rezuma viata. Cand suntem copii iubim neconditionat. Dupa ce mai crestem, apar si primele resentimente, in special cel al neintelegerii. In pragul adolescentei, simtim fiorii rebeliunii si ai explorarii brute. Sunt momentele noastre in care vrem sa fim stapanii lumii si s-o cuprindem daca se poate pe toata in propriile noastre maini. Incepem deja, sa simtim altfel viata si tot ceea ce o inconjoara cu o alta intensitate. Avem alte sclipiri in ochi. Aflam cum sta treaba cu “indragosteala”- asa cum ne place noua sa vorbim la o ceasca plina cu multa ciocolata calda cu prietenii intr-o cafenea de pe Lipscani.
Momentan, imi afund nasul in aburii ceaiului cu aroma de fructe de padure si ma gandesc cum ar fi fost viata mea fara Cipi. A fost o intamplare sa-l intalnesc. Una, pe care o consider mai mult decat fericita. Inca mai glumim pe tema aceasta. Si daca ar fi fost sa fotografiem momentul, sigur am fi inramat fotografia pentru amuzamentul nostru…Mai avem si acum ceva ramasite legate de acele clipe. Eu razand in fata produselor cumparate, cazute pe asfaltul cald din fata statiei de metrou de la Teatrul National...un moment demn de Bridget Jones. Mai ales dupa o zi aflata sub semnul ghinionului, care doream sa se scurga cat mai repede. "Sa vina ziua de maine", imi repetam intruna in minte. Iar el....trecand pe mine si hotarat sa ma ajute sa culeg produsele. Numai ca eu radeam fata de situatie. Si el ma privea oarecum uimit neintelegand momentul si incercand sa-si explice situatia. Doar dupa cateva secunde a inceput sa se amuze la randu-i de tot, in timp ce eu ma gandeam ca daca incearca sa ma agate...il voi lovi cu una din piersicile aflate pe jos ori ii voi spune vreo "vorba dulce".

Nu a incercat nimic.Politicos, m-a ajutat sa-mi adun produsele raspandite pe trotuar si si-a luat la revedere, adaugand zambind: "Poate ne vom mai intalni". I-am returnat zambetul, caci, da, avea un zambet in fata caruia puteai sa te topesti instantaneu. Inca, ma mai topesc dupa zambetul sau. Este amprenta sa, iar modul in care se poarta cu mine, ma face sa ma intreb uneori: este adevarat ce traiesc? Recunosc ca-mi ciupesc din cand in cand obrajii. Nu de alta dar imi place ce traiesc si da, vreau sa traiesc povestea aceasta pana in ultima clipa a vietii. Cu aceeasi intensitate. In fiecare fibra a corpului meu.